cheers to the world

Cheers To The World

Aș putea spune multe despre trădările care n-au nicio vină, dar adevărul e că viața mi-a dat mult din ce a vrut ea, nu din ce am luat eu, motiv pentru care cred că există o vină evidentă în fiecare și nu-mi pasă ce cred ceilalți despre asta. Hotărârile mele au fost întotdeauna o mică tragedie, o picanterie, ca un articol despre moartea lui Whitney Houston decupat și lipit în centrul orașului. Am privit viața de la o distanță considerabilă și mi-am asumat dinainte să bănuiesc ceva că voi fi ciopârțită pentru asta. Ca să te poți abandona vieții e necesar să abandonezi tot — să-i bagi în pizda mă-sii, să te revolți. Să urli și să-i zgârii cu lama cuțitului încins. Și-apoi va veni tăcerea. Cu puțin noroc, chiar și uitarea (salvarea) — a ta, nu a lor.

Prima dată au fost iubiții din adolescența mea tumultoasă; i-am părăsit pe toți, exact așa cum abandonezi niște obiecte vechi care nu știi cum ți-ar mai putea folosi — fără niciun (re)sentiment, doar conștiința unui drum pe care ei n-aveau de ce să-l umble alături de tine; i-am uitat. La treisprezece ani am concluzionat că ceea ce nu uiți te urmărește în toate deciziile pe care le vei lua.
Prietenii. Fuck them. Trădări împletite cu alte mizerii mai mici și mai mari, cărora ei le găseau de fiecare dată justificări. Aflați că nu există scuze pentru cei care te târăsc în mocirlă și-apoi îți sărută mâinile cu lacrimi în ochi, adevărul nu are nevoie de motive, când ești prins sub betoane și cineva te recuperează mort, înseamnă c-ai fost salvat?

Viețile în care am crezut m-au decojit până la miez, așa că le-am abandonat și pe ele, nimeni n-ar trebui să permită cuiva dezgolirea până la os și până la urmă, la ce bun? Atașamentul, cel mai bolnăvicios sentiment dintre toate, pentru că nu e despre tine, ci despre ce ai învățat să fii.
Tot ce s-a trăit înainte mi-a devenit străin, am născut vieți de care m-am descotorosit sau poate că s-au lepădat singure de mine, vieți care m-au lăsat să devin prin sinuciderile lor atât de necesare.
Am fugit. Ăsta e mecanismul meu de apărare. Când nu te mai găsești în viața ta, fugi, când ți-e frică, fugi, când vrei să fii singur, nu te gândi la ei și nici la ce-nseamnă să pleci, doar fă-o, îndepărtează tot, aruncă-te, nu ești momeala nimănui, autosabotează-te, asta e boala ta și tu știi că dacă-ncepe cumva să se vindece, întrerupi imediat tratamentul sau apeși rana până începe să curgă sânge nou.

Când Chinaski încărca sacii ăia grei plini cu carne și din mâinile lui, din hainele lui, din părul lui curgea sânge proaspăt care mai apoi se usca și mirosul i se impregna în propria carne și piele, el știa că asta e doar o haltă, că you have to die a few times before you can really live, că you get so alone at times that it just makes sense, el știa că oricum ai face, ei vor vrea să rămâi descoperit și singur, că dragostea e un câine venit din iad.
Și chiar așa și este, e nevoie să-ți mănânci straturile și substraturile, să-ți arzi inima și ventriculul drept, să nu speri nimic pentru că dac-o faci, te deconspiri și singurul lucru care rămâne necesar e să nu te desparți de tine, să ții cu dinții de cea mai bună parte a ta, inima ta.

Sunt în multe feluri, mi-am celebrat dramele, abandonurile, neadevărurile, am refuzat binele doar ca să învăț un alt tip de apropiere, între gratiile propriei cuști mi-am exersat disperarea cel mai bine, nu pretind nimic, poate că este drumul meu spre libertate sau poate că nu, nici nu contează, voi găsi oricând o cale nouă, poate un T-90 rusesc care va face totul să dispară, habar n-am, sfârșiturile mi se potrivesc cel mai bine

Sharing is Caring

Help spread the word. You're awesome for doing it!