smoke lifeoftwo

Povestea Târfelor Mele

Am fumat, mă. Am fumat mult, dar nu m-a înrobit niciodată.

Am început de mic. Ca să mă răzbun pe ai mei. Se certau ca proștii și apoi își aprindeau țigări. Eu am plecat de acasă și mi-am aprins și eu țigări. Multe. Un pachet din prima am fumat.

Apoi au urmat petreceri. Liceu, gagici, alcool și tutun, evident. Mi se părea că pletelor mele le stătea bine însoțite de o țigară, mai ales în aburul lipicios al discotecii, mai ales printre fustițele scurte și învolănate ale puștoaicelor. Și cred că aveam dreptate în intuiția mea, că ele se uitau oacheșe la mine.

Apoi am început să fumez iarbă. Pentru că venise facultatea cu gust de libertate departe maică-mea și taică-miu, departe de rapoarte detaliate ale nopților mele și parfumul dulceag pe care îl aduceam acasă. Am visat, mă, așa scufundat în verde. Am văzut lumi născându-se, am râs imens, am scris și am mâncat mult. Viața începuse să mi se transforme într-o pâclă. Probabil era doar în capul meu. Atunci cred că mi-au murit milioane de neuroni. Am avut noroc, mă. Atunci a venit Ileana. Nu degeaba o chema așa. Era frumoasă ca o Cosânzeană și încăpățânată ca un catâr. Nu era de acord cu iarba și pace.

“Dacă vrei țigări normale, asta aș putea să accept.” mi-a spus într-o zi în timp ce o șuviță îi pleca din coadă strânsă la spate și îi întuneca fața.

Am crezut că glumește. Am zâmbit, dar sprâncenele ei semănau mirare și dispreț. Aștepta un răspuns, iar eu nu am avut de ales. Voiam să continui să îi înrobesc trupul, să îi iubesc toate colțurile și să îi frâng gura drăcoasă. Am reușit. Preț de trei ani. Atât durează dragostea, mă, ai aflat, nu? După trei ani a plecat în lume cu altul. Avea părul zbârlit și aspect de elefant. Odată cu Ileana a murit și iarba. Am început să beau. Fumam și beam mult, cu mintea pe coclauri. La prima sticlă făceam planuri de răzbunare. La ultima sticlă o iubeam neîntrerupt. O sunam pe ascuns, dar nu spuneam nimic. Voiam doar să îi ascult vocea întrebătoare și neliniștită.

După vreo lună am renunțat să mă mai îmbăt în fiecare zi. Îmi devenise clar că mă distrugeam. Nu știu ce putere supraomenească am avut atunci, dar am renunțat să mai beau. Dar la țigări… ele au rămas cu mine, mă.

Apoi am descoperit curvele. Dar nu cele care se fut pe bani. Ci cele pe care le găsești în cluburi. Biete fete dezamăgite de iubiți, căutându-și norocul printre rămășițe de alcool și muzici reprobabile. Norocul de a-și găsi pe cineva care să semene cât mai mult a jumătatea lor lipsă. Nu am vrut să le dezamăgesc. Le-am lăsat să creadă ce au vrut. Pe unele le-am futut, cu altele am făcut dragoste sau doar sex matematic. Nediscriminat, nu am dat nimic nimănui. Nimic mai puțin țigarea de după.

Pe atunci împărțeam apartamentul cu un coleg de facultate. Un răzvrătit hrănit de mă-sa. Stătea mereu închis în cameră. Așa că îmi era ușor să aduc domnițe la mine. Lucrurile se derulau inevitabil după același scenariu: fata intra, se uita nedumerită după un loc unde să-și arunce poșeta, ochii îi cădeau pe desenele mele împrăștiate peste tot prin cameră, cădea în extaz, atunci eu o atingeam în spatele genunchiului drept, apoi tot mai sus spre cur, o prindeam pe după brâu, ea își lăsa capul pe spate, mâinile mele urcau spre țâțe, ea se întorcea, ne sărutam. De aici încolo fiecare poveste rula diferit pentru că nicio femeie nu se aseamănă alteia, mă. Am avut fete și femei, slabe sau grase, crispate sau pasionale până la sânge, cu pielea de lapte sau de tăciune, crețe sau drepte, brunete, blonde sau roșcate pistruiate, toate mi-au boțit așternuturile. Și, invariabil, după toate am fumat.
De cele mai multe ori în balcon. De cele mai multe ori lipit de ea, încă sărați.
Cu toate că venea după futai, doar țigarea aia era expresia noastră nudă. Pentru că, de obicei, cât timp o aveam între buze, nu ziceam nimic. Eram ca o ecuație a cărei unică soluție este liniștea.

Apoi le lăsam să plece și fumam mai departe. Cu alt gust.

Și-am tot fumat. Mai ales când m-am îndrăgostit din nou. M-am surprins și pe mine. Crezusem că nu-i petic suficient de mare să mă curpindă. Dar a venit ea, mă. Cu mânile și cu ochii ei azurii. Și m-am pierdut iar trei ani. M-am dus până la porțile iadului cu o țigară în gură, am bătut, mi-au dat foc la țigară și taman când să intru ceva s-a întâmplat. Și n-am intrat, mă. M-am reîntors la suprafață tot tragând din aceeași țigară.

Iar într-o zi mi-a bătut la ușă o creatură cu ochi de tăciune. Era înaltă, cu părul vâlvoi, haine lălâi și râsul infinit. Dacă nu ar fi râs, aș fi crezut că-i vreo stafie. Am privit-o puțin. Venise să îmi ia un interviu pentru nu știu ce revistă. Am invitat-o înlăuntru. O chema Zura. Și a intrat. De tot. Și cât timp a stat ușa deschisă, cred că a ieșit și pofta mea de fumat. Pentru că acum, de fiecare dată când vreau să mă înfrupt din țigară îmi dau seama că, de fapt, vreau să mă înfrupt din Zura. Din trupul ei nehotărât, din violența iubirii ei, din ritmul ei alert și gura ei sângerie.

Comments

Sharing is Caring

Help spread the word. You're awesome for doing it!