usa life of two

Ușa

Era întinsă pe canapea și citea un roman deprimant, care se potrivea de minune cu starea ei. Trecea printr-o depresie, însă nu acel gen de depresie care-ți deschide cel de-al treilea ochi și te face atent la realitatea ta, ci un gol inert si străin de doliul pe care ți-l refuzi. Era în comă și nu își trăia suferința, dar suferința își cerea drepturile cu colții rânjiți, mâncându-i oasele, subțiându-i sângele, trimițându-i furnici în creier, poluând fiecare zâmbet pe care ea i-l fura.

Fusese înșelată, fusese nedreptățită, fusese trădata prin cele mai josnice și înjositoare tertipuri, inima i se înecase în șampania pe care asasinii ei o beau în cinstea victoriei lor sordide.
Durerea o biciuise neobosită, zi și noapte, îi micșorase trupul și îi pusese respirația pe fugă așa cum alergi un animal lipsit de apărare, mai din joacă, mai din cruzime. Durerea își fătase odrasele întunericului în sufletul ei, dezlănțuindu-le într-o orgie a urii și a furiei. Însă, când le-a văzut neputincioase, le-a azvârlit în fălcile hienelor.
Durerea ei era o cutră bătrâna și parșivă: cum se simțea depășită de propria-i neajutorare, se întorcea împotriva ei cu ferocitatea dușmanilor ei de moarte. Îi smulgea draperiile de la ferestre și făcea vitraliile țăndări, sfâșia tapiseria canapelelor și rupea picioarele mesei, izbea cu ciocanul în pereți și lăsa scaunele oloage. Iar când nu mai era nimic de distrus, își ștergea fruntea cu batista și ieșea, scotându-și jobenul batjocoritoare.

Ea rămânea acolo, în camera pustie și vandalizată, într-un somn al simțirii care-i arunca țărâna în nări, într-o amnezie care-i lungea colțurile buzelor cu cuțitul. Era pe linia de plutire, putea să spună bancuri în pauza de țigară și să vorbească vrute și nevrute cu prietenii sau părinții. Însă, cu timpul, nu mai putea să adoarmă la orele obișnuite și ajungea epuizată la muncă. Aștepta ceasul înserării cu groază, știind că somnul era departe și noaptea avea să înțepenească cu un scârțâit funest. Literele îi fugeau în fața ochilor, încetând să mai formeze cuvinte și sensuri.

Aștepta, fără să știe ce sau pe cine. Cioc-cioc. Tresări. Se ridică ușor și se apropie, tiptil, de ușă. Cioc-cioc. Mai iritat, mai nerăbdător. Lilieci zburătăceau neliniștiți în stomacul ei, agățându-și ghearele în întunericul său pântecos. Deodată, ceva se izbi violent în ușă. Un trup își luase avânt și se trântise în lemnul care-i despărțea. Undeva, într-un colț febril al minții ei, și-l amintea. Era o femelă dintr-o specie uitată, avea gura pungită și pielea crestată și arsă, ochi de fiere care aruncau priviri hămesite, chipul acoperit de păr cenușiu. Din gât i se târau gemete hârșite, culminând într-un țipăt ascuțit și isteric atunci când nu-și primea cina. Dumnezeule, era vina ei, ea o chemase. Prefăcuse apa în picături, iar creatura asta hidoasă venise să lingă resturile. Bănuia adâncurile negre din care se ivise…
O târa uitată de soare și înghețată într-un al cincilea anotimp, cu mlaștini și păduri arse, cu puțuri în care pluteau stârvuri sinucigașe, cu popoare oarbe ce se hrăneau cu carne crudă și a căror religie era blestemul. Cumva, știa că era stăpâna peste acel ținut sălbatic, dar se ferise să pună piciorul acolo. În unele nopți, pământurile acelea își deschideau vintrele și trimiteau câte un sol la ușa ei să o târască acasă. Se privi în oglindă de lângă ușă și văzu o bătrâna în straie victoriene, cu chip sever și brăzdat de riduri. Ochii ei negri recitau litania unui doliu etern și-i porunceau să-și arunce hainele în foc și să se lase îmbrăcată de umbră.

Dă-i prafului hrană și vântului cenușă, dă-i veșniciei viața-ți pomană și fă-ți biserică din regret. Pururea vaduvă și nicicând nevastă, jalea-ți revarsă pe goale cosciuge. Șezi la fereastră și fii nevazută.

Peretele din spatele bătrânei era acoperit de o tapiserie cu romburi stacojii, iar în colț, la dreapta ei, era agățată o oglindă ovală, în care își văzu propriul chip întrebător din acele clipe. Închise ochii și scutură din cap, încercând să îndepărteze viziunea. Când îi deschise la loc, se regăsi pe sine, privindu-se de dincolo cu mirare și teamă.
Își adună ultimele frânturi de curaj și se uita în vizor. Nu văzu nimic, doar peretele din fața ușii. O vreme fu liniște. Nu își dădea seama cât timp încremenise acolo, într-o așteptare încordată, până când strigătele o luară de la capăt, mai turbate decât înainte. Ușa bubuia sub forța acelui trup, aproape să se desprindă din balamale. Respiră, respiră, își spuse, însă plămânii nu o mai ascultau. Ușa, acea membrană care o ferea de toate relele din lume, era pe cale să dispară, lasând-o dezarmată în fața acelei lighioane întrupată din morțile prin sufocare. Se apropie din nou, tremurând din toate oasele, străduindu-se să nu atingă ușa. Privi iar dincolo și nu văzu nimic, însă țipetele și izbiturile continuau.

Îmi pierd mințile, își spuse.

Ușa se împingea spre ea ca pântecul unei gravide în travaliu. Își lipi spatele de ea, chinuindu-se să o apere împotriva acelei presiuni monstruoase, împingând la rândul ei cu disperare. Într-un târziu, loviturile își pierdură din forță, devenind o repetiție obosită și arțăgoasă. Se lasă să alunece, cu spinarea julită, rezemată în continuare de stratul acela de lemn încercat. Oare câte nopți stătuse acolo, luptându-se să țină fiara afară? Trupul i se bălăcea în sudoare. Arătarea mai scheuna un timp, după care amuți. Se ridică, privi în vizor, pentru ultima dată, mai mult din inerție, apoi se târî spre canapea, frântă de somn. Noaptea începea să albească, porumbeii uguiau răgușit la fereastra ei. O încerca un sentiment plăcut de epuizare și sațietate. Mâine, adică azi, o să-mi scot cuiele din inimă și o să las sângele afară, își promise. O să redau lacrimilor apa și o să fac ochi într-un coșmar. E tot ce am și tot ce sunt. Și, pentru prima dată într-un timp îndelungat, adormi liniștită.

(foto www.boredpanda.com, autor Zdzisław Beksiński)

Comments

Sharing is Caring

Help spread the word. You're awesome for doing it!