Barbu

Generații întregi de elevi l-au admirat. Mulți l-au hulit pentru modul cel puțin neortodox de adresare către copii (cuvinte precum “cretin” sau “hahaleră” erau marca vocabularului său), unii chiar l-au reclamat la poliție. Sunt aproape sigură ca a avut probleme cu alcoolul și că, de fapt, era cam antisocial. Îi plăceau însă plantele (nu se sfia să primească flori în dar, la toate cele o sută de kilograme le sale și caracterul său impozant) și la ziua fiecăruia dintre noi, elevii, se servea cu câte două bomboane în loc de una. Cel mai bine și cel mai mult se bucura de sfinții Mihail și Gavril, noi având în clasă vreo opt sau nouă sărbătoriți. Cred că de asta își și ascundea dantura de sus sub o mustață generoasă. Noi îl bănuiam că nu avea dinți acolo.

Îmi amintesc cu precizie că aveam colegi care încercau să îi imite scrisul sau semnătura. Eu însămi am vrut să pot scrie la tablă cu mâna răsfrântă, astfel încât să poată vedea toată lumea din spatele meu. Ăsta era unul din lucrurile alea care îl făceau de necontestat. Ăsta și scrisul. Cel mai frumos scris din câte am văzut vreodată. Nu mai vorbesc de cât de drepte și corecte erau desenele lui la geometrie. Ne încuraja și pe noi să nu folosim rigle sau compasuri, ci să ne mâzgălim acolo până când ne iese cercul cât de cât rotund și segmentul drept. Când am ajuns în Germania ca Erasmus, vreo șapte ani mai târziu, și am mers la cursuri ca orice student conștiincios, aproape că m-am prăpădit de râs când am văzut cât timp la ia studenților nemți să deseneze o figură folosind toate acareturile din dotare. Oana 1, nemții 0.

A fost un om temut. Nu știu colegii de breaslă ce au crezut despre el, dar noi, elevii, îi știam de frică. Literalmente. Avea un stil de a te face să te simți mic și insignifiant și prost care, după toate standardele moderne de învățământ l-ar arunca în exil, poate chiar în închisoare. Îmi amintesc că prima dată când m-a scos la lecție, m-am dus la catedră să îi înmânez caietul de teme și carnetul, și m-am uitat în jos la picioarele mele, purtam o fustă, și le-am văzut tremurând. Nu mai știu cum m-am descurcat atunci. Probabil nu prea rău, altfel mi-aș fi amintit. Acum, că mă gândesc mai bine, aceste momente scurte de teroare din viața mea de elev, sunt probabil motivele tracului pe care îl am uneori când trebuie să prezint în public.
Apoteoza în cazul meu a fost în clasa a șaptea cred, când, într-un semestru am avut media 10, cu trei de 10 la ascultare și 10 în teză. Nu mi-am mai încăput în piele de fericire.

În perioada în care meditațiile abia începuseră să fie pe val, foarte puțini mergeau la el la meditație. Deși era un dascăl excelent la școală, în particular se bănuia a fi destul de imprevizibil. O legendă circula despre o fată cu vreo doi ani mai mare care se meditase la el până în pragul examenului de admitere la liceu. Când mama ei a sunat la un moment dat să întrebe cum se descurcă Ruxandra, în loc să primească asigurări că Ruxandra o sa fie ok la examen, proful i-a zis fix opusul: că habar nu are dacă există un liceu suficient de slab în Constanța să o accepte pe Ruxandra. Eu știam că Ruxandra asta era o eleva bunicică. Acuma e posibil să mă înșel, la fel cum e posibil ca această legendă să se fi denaturat pe măsură ce a circulat din gură în gură.

Acesta a fost Popescu Barbu Cicerone, proful de mate de la Școala Generală Nr. 29 din Constanța.

Mereu la sacou și cămașă, mereu mustăcios, mereu lătrând cuvinte. A avut toate premisele să fie urât de elevi, de părinții lor, poate chiar de colegi. Pentru mine însă va rămâne primul și printre puținii profesori care m-au motivat. Stilul abraziv de predat l-am luat ca pe o provocare de a îmi ieși din zona de confort. Matematica mi-a plăcut datorită lui. Mi-a intrat în cap clar și simplu ca scrisul lui. Și a rămas acolo. Pe fundamentul ăla au venit alte cunoștințe la liceu și apoi la facultate.

Ultima dată l-am văzut la reuniunea de 10 ani de la terminarea generalei. Părea neschimbat la toți anii săi. Am aflat ieri că a murit la 81 de ani, pe 20 iulie anul acesta. Am să regret mereu că nu am încercat să îl găsesc ultima dată când am fost în Constanța. Am avut o tentativă, am mers în curtea școlii generale să văd cum mai arată și chiar m-am întrebat ce se mai aude cu unii profesori. Dar efortul de a face rost de numărul lui de telefon mi s-a părut prea mare.

Vestea morții lui m-a lăsat ușor descumpănită. E ca și cum a murit o rocă, o piatră de hotar, un uriaș. Nu îl regret ca pe cineva apropiat, cineva drag, cineva iubit. Îl regret matematic. Ca pe o ecuație pe care nu ai mai ajuns să o rezolvi pentru că s-a sunat de ieșire.

Să vă fie țărâna ușoară, domnule profesor! Vă mulțumesc pentru că m-ați educat.