hero image

Bătrânețea La 37 De Ani

Am început să scriu din nevoia avidă de a consemna lucruri. Dar, așa cum e în fotbal, scrisul are o minte proprie și navigă prin diferite meandre, uneori poposește în stația lui ‘ăsta e jobul meu’.

Dar, în adâncurile mele, scrisul va rămâne mereu modul meu de a trasa linii între mine și societate, un fel prin care mă mă vizitez pe mine, apoi pe ceilalți, pentru ca la urmă să construiesc un raport.

Am povestit despre experiența din România din vara asta.

Astăzi merg mai departe cu analiza și vorbesc despre câteva lucruri pe care le-am observat la mine, dar și la câțiva apropiați, și care cred că au legătură cu înaintarea în vârstă, ‘bătrânețea’ pentru cei mai nedelicați. Am o teorie la care m-am gândit. Desigur nu am pretenția de unicitate, dar n-am mai auzit-o până acum.

Cred că generația noastră de millennials, ăștia între 30-40 de ani, nu vor îmbătrâni niciodată. Să mă explic.

Mai în glumă, mai în serios ni se spune mereu, peiorativ poate, Peter Pani. Pentru că zburăm mult de colo colo și lăsăm o impresie generală că nu se putem stabili undeva sau stabiliza cumva. Exact ca niște copii adulți. Dacă stau să mă gândesc bine, sunt mulți în jurul meu care confirmă atitudinea asta, eu însămi numărându-mă printre oamenii ăștia.

Fără a mă lega de deciziile de viață ale oamenilor, eu cred că suntem Peter Pani. Dar din alt motiv.

Peter Pan era etern tânăr. Și noi suntem la fel. Cu un picior în analog și unul în digital facem un șpagat miraculos peste timp. Suntem cei care au apucat televizoare cu lămpi, dar care au acum Netflix în 4K, cei care aveau păpuși de cârpă sau soldăței de plumb iar acum sunt martori ai roboților cu inteligență artificială. Suntem copiii Irinei Nistor dar și vloggeri ce-și regizează singuri conținutul. Suntem cei ce ne dădeam întâlniri în parc și ne pupam sub clar de lună cu speranțe de iubiri magice, dar și cei care consumă sex pe Tinder.

Acum puteți lesne înțelege de ce, cu un picior în trecut și unul în viitor, noi nu vom îmbătrâni niciodată. Suntem atât de flexibili încât bătrânețea însăși ni se pare ca o probă de flexibilitate pe care o putem surmonta, la fel cum am făcut și cu music sharing și Napster.

Și totuși, în ultimele introspecții, am tranșat tocmai această flexibilitate. Ce am observat m-a dezamăgit puțin.

Dacă îmbătrânirea nu înseamnă deconectare de tehnologie, ea mă face mai anxioasă legat de lucrurile mărunte.

De proiectele la care lucrez de pildă. Am ajuns să mă dedic cu o frenezie adolescentină muncii. Să fac tot posibilul să iasă cât mai bine. Fără jumătăți de măsură. Asta mă duce la nopți nedormite, la somn agitat, la acel tunnel vision. Nu există nimic până lucrurile nu se încheie cu bine.

Tot anxietate îmi provoacă și relațiile cu oamenii din jur.

Ne depărtăm cu toții de un punct fix de referință, un moment când toți vorbeam aceeași limbă și ne înțelegeam ca atare. Suntem ca galaxiile universului care se depărtează tot mai mult unele de altele, lăsând în spate vidul ireconciliabil. Consecința este că ne pierdem treptat unii de alții. Iar îndepărtarea asta o simțim inconștient. Apoi, cu un ultim zvâc, încercăm să compensăm prin a depune și mai mult efort în a menține relațiile (deja condamnate neantului). Până la un punct când capitulăm, ne restrângem cercul de prieteni, retragem punțile peste vid.

Și mergând puțin mai departe, mă bucur teribil că am găsit un om cu care pot să discut verzi și uscate. Îmi mai alină puțin frica de cerc strâmt. Pe de-o parte. Pe de alta însă, îmi alimentează frica de a îl pierde. Și poate suna patetic, pe mine însă mă umple de tristețe o lume în care cel care mă echilibrează a dispărut.

Deci, de la umbra celor 37 de ani, bătrânețea se vede printr-o lentilă de anxietate.

Va dura sau nu, este puțin important. E bine sau nu, exact la fel. Acestea sunt observațiile unui muritor de rând.