Bicicleta

− Ce-am făcut cu copilul din mine. Asta m-au întrebat. Dar nu le-am răspuns, n-ar fi înțeles.

Cred că aveam vreo 8-9 ani. Nu mai știu sigur, mereu mă văd în ceață pe la vârsta aia și nu am un reper temporal foarte exact. Ai mei ne cumpăraseră o bicicletă Pegas medie. Albastră. Știi cât de albastră era? Practic era puțin mai închisă la culoare decât ochii lui tataie. Dar tu nu l-ai cunoscut pe tataie, n-ai de unde să știi nuanța exactă. Iar acum n-am cu ce altceva să o compar.

Și ne cumpăraseră bicicleta asta Pegas, iar eu nu știam să merg pe bicicletă. Pe strada noastră era simplu să-nveți. E o străduță cumva lăturalnică, lângă școală, nu trec multe mașini, ai loc, nu trebuie să te chinui neapărat pe un trotuar strâmt. Pleci din capătul străzii cu cineva mai mare, care știe cum e cu bicicleta, el te ghidează și te susține, iar apoi…îți dai drumul până la vale, în Centru. După ce dai 2-3 ture, te-ntorci cu genunchii plini de sânge, smiorcăind, dar pe bicicletă. Cel puțin eu așa văzusem că se face.

Și aveam bicicleta asta în curte, stătea degeaba, iar tataie pleca la Deal în fiecare după-amiază cu bicicleta lui înaltă, neagră. Avea cea mai înaltă bicicletă neagră pe care o văzusem eu până atunci, era uriașă pe lângă Pegasul ăla. Îmi amintesc că mă tot băteau la cap să mă-nvețe să merg și eu, dar nu voiam și pace. Nu știu dacă mi-era teamă, dacă eram încăpățânată sau dacă pur și simplu mi-era groază că va trebui să mă ridic din vreun șanț cu genunchii juliți.

Și într-o după-amiază, când era liniște și ei plecaseră pe cine știe unde, am mers în cealaltă curte și am luat și “aia”cu mine. Că nu-i dădusem nici nume, nimic. Noi avem două curți mari acasă. Prima e a noastră, iar cea de lângă era a străbunicii mele. În fața casei sale era o pajiște frumoasă și verde și pe pajiștea aia mă hotărâsem eu să-nvăț să merg pe bicicletă singură și să nu cad niciodată. Să nu te gândești cumva că am devenit neîndemânatică, așa cum mă vezi acum, dintr-odată. Nici gând, așa am fost de mică. Nici nu știam cum să țin bicicleta, îmi amintesc că a fost un chin să o mut dintr-o curte-n alta, dar am reușit.

N-am invățat repede, a durat foarte mult, m-am întors zile-n șir acolo, dar n-am căzut niciodată. M-am zgâriat de foarte multe ori, tot încercând să evit căzăturile, dar n-a mai contat. Nu-mi amintesc când le-am spus sau când le-am arătat alor mei ce știu să fac. Dar am în minte foarte clar primul drum pe care l-am făcut, tot cu tataie, la Deal. Eu mergeam în față, cu Pegasul meu albastru, iar el mă urma din spate, pe bicicleta lui înaltă și neagră, dându-mi indicații scurte.

− Dar asta putea fi o poveste drăgută. Nu înțeleg de ce nu le-ai spus asta.

− Să știi că uneori aș spune-o în gura mare. Mai ales când sunt supărată sau când cineva mă privește neîncrezător: Tu știi cine sunt eu? Eu sunt copilul care-a invățat să meargă singur pe bicicletă. Și bicicleta era albastră, tu nici n-ai fi visat la ea. Am învățat singură nu pentru că n-avea cine să mă susțină, ci pentru că așa am vrut, așa am ales eu. Și am știut cum să fac, tot singură, și a funcționat.
Dar n-o spun.

Oricum, întrebarea lor era greșită. Cum adică ce-am făcut cu copilul din mine? Păi eu sunt copilul din mine! Încă mai sunt. Îl port în piept, pe dinăuntru, și nu l-am lăsat niciodată să se dea jos de pe bicicleta aia. Chiar dacă ai mei au dat-o de pomană mai târziu, când eu am plecat de-acasă. Nici n-am plâns pentru ea, nici nu m-am supărat, nici nu le-am spus cât de importantă era.