hero

Căsuța Din Copac

De fiecare dată când plec, plec de tot. Este ceva inexplicabil de implacabil legat de despărțiri la mine.

Când eram în liceu și a plecat cu maică-mea și fratello până la Timișoara într-o scurtă vacanță, am avut un sentiment al iminenței morții.

Închipuire, desigur, dar a venit de undeva din adânc. Mi-am luat adio atunci de la prietenul meu, l-am sărutat ca pentru ultima dată. În ascuns, am pregătit o hârtie în care îi încredințam ce aveam eu mai de preț atunci. Jurnalele mele. Nu i-am dat hârtia, dar m-am asigurat că i-ar parveni dacă ceva s-ar întâmpla.

Sentimentul persistă. La fiecare plecare, eu plec de tot.

Și mă gândesc că dacă asta e ultima dată când văd un loc, un om, când mănânc ceva sau mă scarpin în fund, ar trebui să conștientizez. Și încerc să trag în poză, mental, momentul. E hilar uneori, recunosc.

Sunt în ajunul plecării în România. O plecare neplanificată, despre ale cărei motive nici nu vreau să vorbesc prea mult pentru că m-aș supăra.

Am rezervat bilet aseară, azi am făcut check-in. Iar de dimineață l-am răpit pe Alin. El se trezise conștiincios și era deja în fața monitorului imens. Aproape că vedeam rotițele învârtindu-se.

Egoistă din fire, m-am trezit mai târziu, am făcut cafea, i-am pus-o în față, l-am lăsat să o bea și aproape când o terminase l-am răpit. L-am transportat imediat în căldura patului care mirosea încă a somn. L-am luat în brațe și i-am mirosit locul ăla de pe gât unde se termină urechea. Și am stat nițel așa eu tocând întruna vrute și nevrute, el îmbătat de confort.

Noi suntem ca două piese de puzzle când stăm în pat.

Nu, serios. Eu am un loc unde se termină umărul și începe pieptul, acolo unde clavicula face loc mușchiului care se termină brusc în subraț. Un picior se strecoară între picioarele lui și brațul stâng îl cuprinde cu totul. Mai există un mister doar – nu știu încă ce să fac cu brațul drept. De obicei stau pe el până nu îl mai simt și am rezolvat problema.

În puzzle fiind, mi-am adus aminte de filmul de aseară – Stuck Together – un film franțuzesc despre pandemie, absolut înduioșător. Și cald. Și de toate.

Reflectând la cât de importante au fost persoanele din imediata apropiere în ultimii doi ani, mi-am adus aminte de relațiile tâmpite de dinainte de Alin. Cât de asemănătoare cu iadul ar fi fost viața mea, dar m-ar fi prins pandemia alături de ei. Și apoi m-am uitat din nou în sus la Alin. Zâmbea zâmbetul omului satisfăcut. Și cred că și eu la fel. Că e mai mult o stare de spirit.

Și apoi am spus cu voce tare

„Noi ne trăim viața împreună ca și cum am fi o căsuță în copac. Nu prea există alții pe lângă noi. Adică există, dar sunt undeva mici și departe.”

Și apoi, pentru că nu știu să mă opresc, am zis

„Bine, e puțin mai greu cu toaleta. Adică tragi apa și o-ooo, ce se întâmplă?! Ca să nu mai zicem că dușul …”

Noroc că Alin e mai înțelept din fire și a știut să-mi acopere gura cu un sărut.

November 14, 2021
Ne Mor Bunicii
December 4, 2021
Prieteniile Ca Neînțelegeri Perfecte