carla life of two

Ce Am Învățat Când Am Tuns-o Pe Carla

“Oana, poți să mă tunzi?”
“Ce? Iar? Ești sigură? De ce vrei să te tunzi din nou?”
“Pentru că îmi vine părul în ochi și mă enervează.”
“Cât de scurt îl vrei?”
“Cam până pe aici”, zice ea, arătând lobul urechii.
“Dude, e cam scurt. Ești sigură?”
“Da.”
“Hm, lasă-mă să mă uit puțin pe net să văd dacă chiar e ceva ce aș putea face”, zic eu gândidu-mă la niște tutoriale de pe Youtube.
“Bine, dar să știi că eu sunt sigură că poți să o faci”, zice ea, gândidu-se probabil la singura dată când am mai tuns-o, un bob până la umeri.
“Da mă, dar a fost altceva atunci. A fost mai simplu pentru că era părul mai lung.”
“Nu contează, eu tot cred că poți să o faci.”, concluzionează ea simpatică, naivă și sublimă.

Au trecut câteva zile și în continuare nu eram sigură dacă ar trebui să o fac sau nu.

Ca să știți, este adevărat că am mai tuns-o mai demult, dar, cum am spus, a fost mult mai ușor. Părul ei era mai lung. Și ultima ei doleanță nu ia asta în considerare. 
Între timp, pentru că i-am cerut eu, Carla a căutat pe net magini cu tunsoarea viselor ei. Le-am văzut și eu și trebuie să spun, tunsoarea aia chiar nu pare ușor de executat. Straturi peste straturi peste straturi.

Deci câteva clipuri și zile mai târziu …

“Carla, nu sunt sigură că pot să o fac. Să te tund adică. E cam complicat. Nu vrei să mergem la salon să te tundă un profesionist?”
“Mmmm, nu. E ok dacă o faci tu.”
“Ce? De ce?”
“Păi ai mai făcut-o înainte, corect? Deci știu că poți să o faci din nou.”
“Ești sigură?”
“Da, chiar cred că poți.”

Mai trece niște timp. Carla îmi reamintește foarte subtil, în trecere.

“Oana, poți să mă tunzi AZI?”
“Nu, sunt obosită. Dar hai în weekend.”
“Ok.”

Vine și weekendul. Sâmbătă la prima oră ghiciți ce mă întreabă.

În fine. Reușim într-un final să o comitem duminică în jurul prânzului. Am nevoie încă o dată de un șut în fund de la un copil de opt ani.

“Dude, nu sunt sigură …”
“Hai că poți, Oana. Sunt sigură e asta”, spune ea, nițel agasată.

Și am putut.

Înainte să mă apuc de treabă m-am asigurat că știe ce o așteaptă. Procedeul nu va fi deloc ușor pentru mine și va trebui să stea în fund o grămadă de timp și să nu se fâțâie.
“Ok”, a spus.

Dar nu am crezut-o. Eram sigură că va începe să se miște și că se va plictisi destul de rapid.

Am greșit. Și-a luat o carte și a început să citească cu părul în ochi pentru că am început să o tund de la spate, ca orice profesionist adevărat.

În sfârșit …

Mi-a luat 90 de minute să o tund. NOUĂZECI. Timp în care Carla a stat nemișcată. O să mai scriu o dată pentru efect dramatic. NEMIȘCATĂ. Doar o dată m-a întrebat “Nu-i așa că aproape ai terminat?” Și o altă dată mi-a spus “Nu prea mai îmi simt fundul.” Dar asta a fost tot. Nu a mișcat un mușchi când a durut-o gâtul de la stat cu bărbia în piept. Am aflat că o doare doar pentru că am rugat-o să să-și îndrepte spatele și am auzit cum i-a scăpat un oftat.

Deci ce am învățat din tunsul Carlei?

Că ea crede mai mult în mine decât cred eu insămi. Sau decât crede Alin care m-a întrebat în mod obsesiv dacă sunt sigură că e o idee bună și dacă nu mai bine o duc la salon.
Că ea, și chiar restul copiilor mă gândesc, ar trece prin durerile iadului să obțină ce își dorește. Dacă își dorește cu adevărat.

Sharing is Caring

Help spread the word. You're awesome for doing it!