hero image

Cu Ce Se Mai Hrănește Émile Zola?

Dacă sapi suficient de adânc cam la toată lumea descoperi câte o problemă care a generat atașamente dubioase.
Răsfoind o carte de Émile Zola mi-am dat seama că mecanismul de compensare ce ne ajută să rezolvăm problema respectivă reprezintă o sursă de inspirație pentru romane. Practic modul în care ne răsucim, îndoim, contorsionăm pentru a respira aerul relativ curat al ființei ne schimbă traiectoria. Și încremenim așa. Opere de artă umane.

Este, poate, cel mai pregnant în generația mea, Millennials.

După Baby-Boomers și grijile repopulării, GenX și-a luat lumea în cap. Apoi am venit noi și am profitat de premisa de libertate. După ce am atins colțuri geografice nemaivăzute, am început să ne uităm înăuntru. Și ce am găsit nu ne-a plăcut deloc.

Suntem mulți care am început să ne deznodăm cu ajutorul terapiei. Și e bine într-un fel. Face ca aerul să intre mai ușor în plămâni, viața mult mai trăibilă. Și totuși, uitându-mă la imaginea de ansamblu, nu mă pot abține.

Ce-i vom mai da de mâncare lui Zola dacă ne vindecăm cu toții?

Ah, Zola! Bolnăviciosul tău mi-a fermecat adolescența.

Ne-am înscris cu toții în această horă colectivă a vindecării pentru că n-am mai putut. Pentru că ne-au convins alții să ne curățăm casa de mizeriile trecutului. Pentru că e greu când ești deprimat și pentru că nu mai știm sau vrem să vedem frumosul în noroi. Baudelaire a murit și el demult. Și acum?

Am avut câteva reflecții pe marginea ideii că arta nu poate exista fără durere, mizerie emoțională.

Personal, cuvintele mele atunci au fost cele mai răscolitoare. Însă nu toți sunt de acord cu mizeria artistului ca o condiție necesară. Plus că, și sunt de acord aici, nu poți fi mizerabil la nesfârșit. Deci nu e sustenabil. Decât dacă vrei să sfârșești mai repede decât vrea natura.

Ieri citeam un articol pe Medium unde se vorbea despre niște spații co-creatoare.

Adică niște case în care mulți creatori de conținut se îndeasă la comun. Acest lucru are un scop dublu.

În primul rând e un acoperiș deasupra capului. Iar aici diferența nu este prea mare față de ce am trăit și eu la facultate, cămin sau chirie comună adică. Costuri mai mici, distracție dublă.

În al doilea rând ar servi ca sursă de inspirație. Aruncă împreună vloggeri, scriitori, designeri – practic oricine crează ceva online, și ar fi un fel de perpetuum mobile pentru inspirație.

Luând pulsul lumii în care trăiesc, îmi dau seama că astfel de spații au șanse mari de succes.

În primul rând pentru că reprezintă o soluție practică la problema scumpirii spațiului de locuit.
În al doilea rând pentru că adresează gena snowflake-iană a GenZ. Ferească sfântul să fie nevoie să trăim puțin mai intens niște lucruri în numele artei. Mai bine să ne înmuiem pensula în apa vecinului și să aruncăm niște stropi pe pânza noastră. Din două-trei mișcări gata opera de artă, nu-i așa? Mizeria emoțională a devenit o stigmă. Și ca urmare, GenZ fuge de ea ca dracu de tămâie. Iar din acest motiv nu va învăța în veci să o gestioneze, chiar în scopuri creative.

Serios acum. În secolul 21 Zola o să mai moară odată.

De foame. Pentru că, din exces de zel, vom supracorecta. Vom ținti către o trăire emoțională în modul. Fără spațiu pentru gimnastici sau inflexiuni sufletești. Fără variații negative. Fără mizerie sufletească. Totul în numele confortului, fericirii ca stare permanentă de spirit. În loc să călărim dragonul nărăvaș al ființei, îi vom înfige un pumnal în inimă. Pentru că am uitat că toată tărășenia asta numită viață este despre echilibru, de fapt.

December 12, 2021
Unde Se Duc Oamenii Când Mor În Sine Înșiși?
December 23, 2021
Life Of Two În Sri Lanka. Ziua 0. Spre Colombo.