hero image

Despre Oameni Complicați

Mă uit afară și este o liniște surdă, ca o oglindă. Fotoliul de piele stă la locul lui sub geam, pledul alb aruncat peste el. Parcă mă așteaptă. Mi-a plăcut mereu fotoliul ăla cu aspect industrial, ușor zgribulit dar primitor ca o pâine caldă.

M-am trezit azi cu senzația că mi se ascunde ceva. Că pitit undeva în mormanul de cotidian, există un secret care-mi va face viața mai curgătoare.

Conștiincioasă m-am așezat la computer, am început să caut.

LinkedIn? Email? Substack? Medium? Pierd semnalul. E prea mare zgomotul.

Mă gândesc la una din puținele surse de claritate — prietena mea cu care vorbesc aproape zilnic la telefon. Este ca un fir roșu care însăilează toate mărgelele mele. Dar și ea e ocupată acum. Și cine ar putea-o condamna? E joi la prânz.

În cazul în care nu era evident, azi vorbim despre oameni complicați, cu căi întortocheate în creier, cum s-ar zice.

Laitmotivul vieții mele pe care l-am intuit încă de mică. Gândesc prea mult. Asta e sursă de haos și nefericire …. aparent. Sincer, este un șoc.
Orice silogism sugerează că gânditul simplifică lucrurile, pentru că implică și soluții, nu? Nu chiar.

Atunci când ai capacitatea de a te uita la lucruri în varii perspective, atunci când creierul te duce pe coclauri, se înmulțește numărul necunoscutelor. De exemplu.

Ești bun la mate, curios și gândești în pătrățele așa că te gândești ‘hm, poate ar trebui să mă fac inginer’. Apoi pui mâna pe un pix și scrii despre asta; apoi mai scrii despre obsesia ta pentru perfecțiunea dinților colegului de bancă sau despre cum ar fi dacă viața adevărată se desfășoară în vis; apoi o scrântești în păreri despre de ce lumea e futută.
E sâmbătă azi, iar la televizor este House. Afli de acolo că nu e niciodată lupus. Iar dacă ar fi, ce e lupus de fapt? Deschizi sfântul Google și te pierzi prin tot felul de afecțiuni. Oumaigad, vreau să mă fac medic. Dar patolog, da?
Apoi vine luni, ai șansa de a observa ciurda de colegi din nou. Există niște prințese printre ei – oare ce fac prințesele în fiecare zi? Oare pe ele cum le strigă mama lor la masă? Faci zoom out și-ți dai seama că nu sunt decât arhetipurile unei vieți care te așteaptă. Hmm, sociologia are de oferit chestii.
Și între toate astea te uiți cu nesaț la How It’s Made pentru că această emisiune te face să te simți ca martorul Genezei. Urli ‘Acum știu!’, pe dinăuntru evident, apoi încerci să cobori din înălțimi. Pfoa, știința e putere. Asta este revelația.

Dacă ați obosit citind cele de mai sus, înțeleg.

Dar cam așa e la mine în cap. Zi de zi. E sus, apoi e jos, e gălăgie, iar când e prea liniște mă alarmez. Totul mă interesează. Mă rog, pe unele chestii le abandonez după ce mă joc puțin cu ele, dar mereu știu exact ce abandonez. Zi de zi mă întreb lucruri, caut răspunsuri. Iar când pare că am încheiat cu toate mă apuc și caut probleme de mate cu loc geometric. Cât le-am urât! Încă le urăsc dar doar pentru că nu știu să le rezolv în mare parte.

Cam pe la vreo 10 ani mi-am dat seama că am multpreamult între urechi.

Dar atunci am crezut că toată lumea e la fel ca mine pe dinăuntru, doar că nu vorbește despre asta. Mno, mi-a fost rușine să-mi întreb colega de bancă ce crede ea că înseamnă nimicul.

Cam pe la 35 de ani m-am acceptat așa cum sunt.

Întortocheată. Complicată. Nepegustulmultora. Mereu cu întrebările la mine. Nu e mereu bine, dar începe să fie bine de cele mai multe ori. Nu mă plictisesc. Niciodată. Sunt câteodată pe marginea depresiei. Mă balansez grațios ca un circar. Am învățat lecția.

Și după ce am învățat lecția, a mai venit ceva. Și mai frumos.

Acuma nu zic că acceptarea asta a venit așa, ușor, simplu, ca un zefir. Nu. A fost muncă, nenică. Și am muncit singură. Fără psihoterapeut. Ci bătrânește, cu bere și țigări și multe lacrimi. Lucru pe care nu îl recomand neapărat. Dar pe lângă starea aia de bine care vine cu acceptarea, am mai primit un premiu. De fapt îl tot primesc de ceva vreme.

Încep să îmi găsesc tribul de oameni complicați.

Nu pare să fim mulți cei cu haos din ăsta între urechi. Cel puțin eu nu am găsit ușor. E ca și cum ai merge la un concert rock. Muzică tare, nu prea poți întreține o conversație decât cu persoana de lângă tine, sau o persoană care știe să citească pe buze sau una care vorbește același limbaj al semnelor ca tine. Deci cercul e mic. Foarte mic. Dar asta nu contează. În tribul ăsta, noi trăim pe dinăuntru. Ne hrănim cu 0 și 1. Tresărim la aceleași imbolduri. Și ne știm bine, ne mirosim de la distanță.

E liberator atunci când îți găsești tribul. Culmea. Parcă poți să sari mai sus, să mergi mai departe.

Așadar, dacă și la voi în cap e așa … mult, dacă aveți curiozitatea și nemurirea științei gravate pe creier ascultați aici— nu sunteți singuri! Am să mai zic încă o dată: nu sunteți singuri. Știți unde mă găsiți.