Drum Bun, Tataie!

Eram în Gara de Nord în poza asta și nu știu cum l-am convins sa facem schimb de căciuli. L-am convins … de fapt nu cred să fi fost lucru pe care să îl fi rugat eu și el să fi rezistat.

Așa a fost mereu. S-a dat cu totul. Mie și lui frati-miu, maica-mii, lui tata și bunică-mii. Pentru toți a avut câte ceva — o vorbă bună, o glumă, o lecție, o discuție filosofică. Toate venite din iubire. O iubire sinceră și elegantă, așa cum era el cu ochii lui albaștri și mustața lui subțire.

Acum nu mai e.
În urma lui au rămas multe. Atât de multe că nu aș ști de unde să încep. Nu i-au stat mâinile niciodată. Parașutist, marinar, tâmplar, faianțar, electrician, instalator, bucătar. Le-a făcut pe toa-te. Pentru toată lumea, familie, prieteni, vecini de bloc, te-miri-cine.
Nici mintea nu și-a ținut-o în loc. A adunat mereu cărți, s-a instruit și Îmi aduc aminte că până destul de recent a completat rebus. Dar nu din ăla ușor care îți satisface egoul, ci din cel complicat.

Acum nu mai e. Și se simte ca o melodie preferată pe care ai pus-o pe mut. În continuare îi știi toate versurile, în continuare îți sună în cap, dar nu se mai aude.

Drum bun, tataie! Îți mulțumim pentru înțelepciunea și bunătatea cu care ne-ai binecuvântat.

“Arată-mi mâinile.
Ai mâini frumoase.
O doamnă trebuie să aibă
Mâinile frumoase.”

— obișnuia să spună

Nu a fost al meu
Dar a fast singurul rămas.
Bunicul.

Nu era subtil
Ochii lui cuprindeau.
Mici. Albaștri. Vii.

O mustață din aceea subțire
Buza lui de sus
Mereu. Perfect. Rasă.

Și purta mereu pălărie
Iar vorba îi era mătăsoasă.
Un. Adevărat. Gentleman.