El Cu Mine. La 6 Ani.

Uite acuși vine 24 mai și se fac 6 ani de când Alin a devenit parte din viața mea. Iar când spun asta mă refer efectiv la el dându-mi Bună ziua pentru prima dată.

Am spus povestea asta de multă ori, dar cumva cred că mereu am dat-o în beletrisme. Că vai, doi oameni s-au întâlnit pe Facebook, awww, țe dlăguț. Iar apoi s-au și căsătorit, double awwww!

De data asta o luăm rațional. Alin a fost o alegere conștientă.

Nu pentru că nu puteam fără. Acuma între noi fie vorba, în jurămintele de la cununia oficiată de Anca am zis că m-a luat de la gunoi. Eram la gunoi atunci când l-am cunoscut. Dar îmi conștientizasem locul și nu mai așteptam nimic. Cu siguranță nu un salvator. Deci nu nevoia m-a adus la Londra, ci, mai degrabă, curiozitatea. Ceva de genul ‘ia să-l vedem și p-ăsta’.

Și după ce l-am văzut nu mi s-a părut nicicum.

Nu m-a dat pe spate în niciun fel. Eu eram obișnuită cu trăirile extreme pe care le-am căutat de când m-am despărțit de primul om întreg la cap. Alin nu mi-a oferit nicio senzație extremă. A debutat cu o liniște ce m-a dezechilibrat puțin la început — cam ca orice lucru nemaiîntâlnit. Iar apoi, pe fundalul acelei liniști, eu am început să mă desfășor.
În toată perioada asta când eu mi-am căutat locul, Alin a fost, în mod consistent, liniștea din viața mea.

Iar în toată căutarea mea am ajuns la un moment dat la un punct în care așteptam ca ceva rău să se întâmple.

Proverbialul al doilea pantof care cade el atunci când te aștepți mai puțin. Tendințe de autosabotare, acum știu, dar atunci a fost cu adevărat o mică problemă la mine în cap. Pentru că am construit mereu pe tipare pe care le-am cunoscut, pe absențe, pe oameni indisponibili, pe senzații extreme, cum am zis. Niciodată pe constanță și liniaritate. Iar acum că le primeam mi se părea că ceva era în neregulă. Ori că ne așteaptă un dezastru, ori că o să mor de plictiseală la un moment dat, ori că am să-l mănânc la micul dejun.
Nu aș putea spune care este momentul în care m-am debarasat de toate cele de mai sus.

Cert este că la un moment dat, cam atunci când m-a cerut de soție, iar eu am zis Nu în primă instanță, am judecat foarte rațional lucrurile.

Ca niciodată. Și, mai important decât orice, am fost onestă cu mine. Lucru care nu este atât de simplu, mai ales când ai fost obișnuit să te minți pentru a obține o satisfacție imediată — fie și emoțională.

Ce mi-am spus în judecata mea cu mine?

Am înșirat lucrurile bune. Am înșirat lucrurile mai puțin bune. Și, cel mai important lucru, m-am uitat în spate la ce greșeli am făcut în relațiile precedente. Nu greșeli față de parteneri, ci cu ce mi-am greșit mie fiind în acele relații. Și apoi am privit la premisa de liniște care se insinua la orizont. O promisiune nu interesantă, nu senzațională, ci o liniște.

Poate sună tranzacțional, dar da, a fi cu el a fost o alegere conștientă. Iar nebunia a venit puțin mai târziu. Și treptat. Ca atunci când pui făina în ploi într-un aluat. Și e bine așa. Nu se fac cocoloașe și iese un aluat pufos. Ca Alin. 🙂

May 8, 2022
Arhetipuri