hero image

Inima Mea A Rămas (Și) În Bavaria

Am fost azi la cumpărături. La raionul de patiserie am dat de Bretze. Pentru un moment mi-am adus aminte de micul meu dejun de când eram în München. Îmi cumpăram în drum spre muncă un Bretzel, puțin unt și un Nussschencke. Nu am fost mereu fan bucătăria germană sau a obiceiurilor lor culinare, dar după ceva vreme devine parte din tine. În fine, m-am uitat puțin lung la covrigul ăla cu tonele de sare pe el dar am navigat mai departe. Și ce-mi văd ochii? Weisswürste!!! Chiar așa, cu trei semne de exclamare.

Cât am fost în Bavaria, mi-a luat ani buni să mănânc ce credeam a fi oribilitățile alea de … cremvuști.

Cred că peste vreo doi-trei ani buni după ce m-am stabilit acolo am gustat și eu. Mi se părea că miros a ciorbă de șosete murdare. Mi se părea că arată ca niște verisoare ofilite ale cremvurștilor pe care îi știam eu. Muștarul dulce, care a sedus două treimi din prietenii mei de acolo, arăta ca un caca de găină care a înghițit mărgeluțe. Nimic, dar nimic, nu era apetisant în ceea ce privește mâncarea astea tradițional bavareză.

Și într-o zi m-am dus la magazin și mi-am cumpărat și am mâncat trei. Tam-nesam.

Apoi mi-a fost rău. Și așa a început o poveste nărăvașă de dragoste. Am oscilat mereu între iubire și ură cu Weisswürste. În timp, nu pot să spun că am avut o relație stabilă. Mă apuca uneori câte o poftă nestăpânită, așa complet din senin. Și pleca la fel de repede după cum a venit. Așa că e normal să nu le fi simțit lipsa de-a lungul anilor.

Până azi, când Weisswürstii au năvălit peste mine. La fel de neașteptat.

Am ajuns acasă, am fiert apă și am aruncat în ea patru bucăți. Când au fost gata, am mâncat cu Bretze cu unt și cu muștarul dulce. Deși m-am pregătit să înfulec, nu am putut mai mult de doi.
M-am bucurat ca un copil în ziua de Crăciun. Consecvența cu care Weisswürstii ăștia sunt așa inconsecvenți mă unge pe suflet.

Și apoi m-am gândit. Cât de dăltuită în sufletul meu este Bavaria. Cât de mult a însemnat pentru mine.

Am scris săptămânile trecute despre ruperea de România, care s-a petrecut treptat, pe nesimțite. Azi am avut șocul de a vedea altceva în locul sau poate lângă România mea. Bavaria. Cine ar fi crezut? Nu eu. Nu am simțit locul ăla ca pe un acasă niciodată. Mi s-a părut mereu un catalizator al maturizării mele, dar unul procustian așa, forțat mai mult decât grăbit.

Nu am urât Bavaria. Nici indiferentă nu mi-a fost.

Am luat șederea mea acolo ca pe o lecție ce trebuie să o învăț. Și atât. Precum dascălul priceput, dar lipsit de emoții, așa a fost acolo pentru mine. Iar azi l-am găsit la mine în sufragerie cu un zâmbet mare și cald pe fața-i ridată, dar corectă. Și ce altceva să fac decât să îi dau ce i se cuvine, o bucățică din inima mea?

Și surpriza asta mă face să mă gândesc. Cât de stupid este naționalismul. Și nu doar asta. Cât de stupid este să crezi că nu poți iubi decât un singur om, sau doar pe copiii tăi, ăia sânge din sângele tău. Cât de stupid este să crezi că acasă este într-un singur loc.

Suntem atât de mici când nu ne deschidem inima.