hero image

Life Of Two În Sri Lanka. Ziua 12. Ella

Am pornit de dimineață la picior către Adam’s Peak în Ella. Este un urcuș unduios printre arbuști de ceai către un vârf ce dezvăluie multe — văi, alte vârfuri, nori, căsuțe pitite prin temirice cute ale peisajului, banani, palmieri și alte verdețuri.

Pe drum am trecut pe lângă o tiroliană.

Am abordat-o la întoarcere într-un mod ordonat instituit de băieții cu bocanci mișto de armată, ochelari de soare și măști de camuflaj. Și am să zic de pe acum, că nu mă rabdă inima să le iau în ordine — tiroliana pe deasupra plantației de ceai rulz. 500m de incredibilitate. Bine, asta e și pentru că a fost prima dată când m-am dat. Oana mică din mine a dat din coadă și a făcut ochii mari.

După ce ne-am hrănit copii din noi, a venit momentul și pentru adulți.

Cafea! În Sri Lanka nu se prea bea cafea. Prin Ella, din cauză că sunt mulți străini, au apărut și coffee shopurile. Ne-a mers la suflet. Până și lui Alin, care nu se omoară de obicei.
Ah, ca o paranteză. De dimineață la micul dejun, o masă destul de generoasă de altfel, am întrebat gazda dacă are cafea. A spus că da și mi-a adus pe o farfurioară o lingură de cafea măcinată. Și niște apă fiartă într-un ceainic. The end. 🙂

Proaspăt energizați, am purces la Nine Arches Bridge.

E un viaduct făcut de englezi zice-se. Din joi în cinșpe trece molcom un tren pe el. Iar fraierii, adică noi, stau și-i fac poză. Și alți fraieri fac cu mâna din tren. În restul timpului oamenii își fac selfieuri cu copil, fără copil, cu podul, cu muntele, cu nuca de cocos. Și se plimbă pe șine. E foarte poetică priveliștea. Sau ar fi, dacă nu ar fi oameni. Ajung și acolo.

Înainte de asta trebuie să povestesc despre cum la Nine Arches Bridge drumul meu și al lui Alin s-au despărțit.

Păi dacă vrei aventură, hai în aventură. Și dus a fost. Practic englezii ăia au construit viaductul de pomană în ceea ce-l privește pe ilustrul meu soț. Pentru că el a luat-o pe sub pod, prin baltă. Pentru că în Alin zace un mic hipster, s-a oprit acolo jos să facă niște poze cu picioarele în râu. Iar lipitorile s-au oprit și ele să-l iubească puțin. You know, just in case I am not enough.

A urcat până la mine mai ușor cu câteva grame de sânge și o pereche de ochelari lipsă pe care a pierdut-o prin râul în care a căzut. Too much jungle will kill you at some point. But it starts slow, with some blood and a pair of glasses.

După atâta plimbăreală era și cazul să mâncăm.

M-am surprins fiindu-mi poftă de curry. Eu care am venit cu inima ușor strânsă. Nu-s mare fan mâncare indiană când suntem în Anglia. Adică nu m-am trezit niciodată zicând ‘mamă ce aș mânca un roti’. Dar azi așa a fost. Și am încercat sp găsim un loc cu specific local. Spun asta pentru că în Ella toată lumea face paste și pizza. Mno, i-au invadat europenii și oamenii s-au adaptat.

Și am găsit un loc unde am mâncat cel mai bun lampris.

Un curry de pui cu alte chestii pe lângă (sfeclă, fasole verde, ciuperci, un ou), toate învelite într-o frunză de banan. Pfoaileu! Alin a încercat din nou kottu — un fel de paste din făină de orez, cu pui, verdețuri și chilli în mod normal, stropite cu un fel de sos de pui. Vorbești singur, vă zic. De data asta a fost nepicant, iar Alin s-a bucurat îndoit.
Am plecat de acolo târându-ne. Eram/suntem superobosiți după atâta urcuș.

Câteva concluzii despre azi. Și despre turiști. Ziceam mai sus că am să revin la turiști.

Ella este un loc mi-nu-nat.

Atât de dramatic, atât de frumos. Și foarte accesibil. Iar aici este problema.

Accesibilitatea îl face popular printre categoria aia de turiști cu duckface, botox, haine de firmă și selfiestickuri. Tot ăștia sunt și cei care nu respectă natura sau pe ceilalți. De pildă, mergi pe munte și cărarea e îngustă, vezi că urcă oameni, te oprești boule/vaco, și faci loc, nu-i dai înainte gesticulând și vorbind tare. Sau spui mulțumesc dacă cineva-ți face ție loc. Sau nu ții un șir întreg de oameni după tine că vrei tu să-ți faci selfie. Sau nu faci dragoste cu stânca 30 minute pentru ca iubi să prindă o poză perfect instagramabilă atunci când mai sunt și alții ce vor să facă o poză eventual fără muia ta în ea.

Am înțeles abia azi de ce se cheamă industrie turistică.

Iar asta se leagă nițel și de felul în care am aflat că indienii merg în vacanță. Cu liste de bifat. Fără mișto. Tre să vedem aia, aia și aia. Selfie acolo și acolo. Ne-au spus cei doi cu care am împărțit câteva zile la Kaveri. Până și ei se iau la mișto. Am râs, am glumit, dar la final tot ne-au rugat să le trimitem pozele noastre cu Sigiriya ca să la includă în albumul lor, că ei nu mai apucaseră să meargă, dar era pe lista lor de bifat.

Sunt mulți ca ei. Oamenii nu mai stau să respire locurile.

Nu mai au vreme, nu mai au răbdare. Totul pe repede înainte. Repede să viziteze, repede să se pozeze, repede să trăiască. Dacă există un lucru pe care mi-l doresc să-l învăț este să înțeleg cu adevărat care sunt lucrurile cu care ar fi bine să am răbdare.

Concluzia concluziei?

Nu aș ști dacă să recomand oamenilor să vină la Ella. Simt că cu cât mai mulți ajung aici, cu atât locul va suferi o mutație. Deja sunt pensiuni și homestays peste tot. Dar natura, mămoasă, i-a primit pe toți. Încă e fermecător. Dar nu știu pentru cât timp va mai rămâne așa. Nu știu care este punctul când nu va mai putea cicatriza rănile făcute de casele construite alandala. Sau de măștile și plasticele turiștilor.

Și da, am făcut și noi poze. Mai puține, dar, sperăm noi, mai frumoase. Le găsiți pe Instagram.

January 3, 2022
Life Of Two În Sri Lanka. Ziua 11. Spre Ella
January 5, 2022
Life Of Two În Sri Lanka. Ziua 13. Niște Cascade, Ella