hero

Life Of Two La Nunta De Bumbac

Fix acum doi ani m-am trezit veselă ca o floricică. Mă căsătoream în grădina unei case cu omul pe care încetasem să-l mai aștept. A fost noroc chior că a venit totuși, asta am zis-o mereu.

Alin a redefinit prezentul.

Doi ani se simt ca două milenii. Mai ieri Alin îmi zicea că nici nu poate să priceapă cum ne știm doar de patru ani că pentru el ne știm dintotdeauna. Sentimenul este reciproc. În umbra lui s-au disipat toți feții frumoși din trecut, și mai ales cei care au rupt bucăți din mine. Au rămas amintiri, dar sunt ca niște contururi într-un film alb-negru, a căror emoție se păstrează doar cât de uiți la el și apoi revine în sertar.

Cum se simt doi ani oficiali și patru neoficiali?

Fix ca atunci când bei lapte călduț. Sau ca o haină de corp de bumbac încălzită de piele. Nu e nimic senzațional, și totuși te bucuri că e. Am dezvoltat un limbaj al nostru alcătuit din multe onomatopee, avem inside jokes și, uneori, recunosc, râdem fără niciun motiv când ne uităm unul la altul. Știu cum sună, da.

Dar exită și o parte mai puțin … invidiabilă.

Odată cu pandemia asta am început să petrecem mai mult timp împreună. Asta știrbește nevoia mea permanentă de libertate, fizică și psihică. Nu cred că am stat atât de mult timp într-un loc (darmite cu o singură persoană) de când am plecat de acasă la 18 ani. Nu o să mint, nu e ușor deloc. Sunt zile în care ne și certăm. Și discutăm mult în contradictoriu. Sunt lucruri la el care mă scot din minți și sunt convinspă că și viceversa este valabilă. Știu sigur și din surse multiple că eu nu sunt o persoană rozbombon. Soluția noastră la asta este că, pe cât posibil, nu ne culcăm supărați unul pe celălalt. Și mai e o chestie, un ritual al împăcării pe care îl avem și care, din motive evidente, va trebui să rămână secret. Și nu, nu e sex, dacă la asta vă gândiți.

Ah și mai e ceva. În principiu eu am fost mereu o carte deschisă legat de rollercoasterul meu emoțional. Și am ajuns uneori să facem mișto de el. Aici meritul mare este al lui Alin că a avut răbdare să ajungem până în punctul ăsta pentru că nu e ușor să stăvilești furtuna. Și nici pentru furtună nu e ușor să se lase stăvilită.

Una peste alta, totul este despre echilibru.

Știu că au spus-o alții mai înțelepți mai demult, luați-o atunci ca pe o dovadă în plus. Viața în doi ar fi, poate, ușor plictisitoare dacă și eu aș fi ca Alin, și de-a dreptul ca la spitalul de nebuni dacă el ar fi ca mine. Dacă am fi amândoi la fel nu am avea multe de făcut.

Fiind diferiți, suntem în permanență ocupați să găsim acel happy medium, acel echilibru instabil care ne oferă fericire absolută pentru scurt timp, dar care ne dă o stare de bine și atunci când îl căutăm pentru că mereu întrezărim scopul.

Aceasta este radiografia unei relații reale, nu glam ieftin de social media. Bun, rău, câte puțin din toate și toate împreună.

La final …

Alin, să știi că nu stau cu tine că îmi faci tocăniță. Nici că îmi încarci bateriile la telefon și laptop sau îmi zici când să nu ratez un update. Nici că m-ai ajutat cu websiteul. Și nici că speli capacele de la coșurile de gunoi. Stau cu tine pentru că uneori mă uit la tine și-mi vine să mă îmbrac cu tine.