Nebunia

Dacă ieri am sărbătorit ziua de naștere a lui Alin, pe 16 iunie sărbătorim nebunia. A mea.
Acum 4 ani, Ioana mă transporta la Otopeni de unde zburam să-l văd pe domnul care face mâncare bună, la fel de bună ca sufletul lui.

Ce-mi amintesc din ziua aia?

Păi avem niște blugi deschiși la culoare și ia de la Cristi, nepotul bunică-mii. Peste îmi trăsesem haina de piele până la genunchi (Alin a rămas mult timp ancorat în combinația de miros de piele cu parfumul Gin Fizz pe care îl purtam). Am coborât în spatele blocului unde mă aștepta Ioana într-o rochița de vară. Avea ceva treabă la poșta de peste drum.

Am ajuns la aeroport. Nu știu când m-am urcat în avion. Probabil am sunat-o pe mama cum fac mereu înainte de orice decolare. Probabil că mi-a zis ‘baftă’, cum îmi zice mereu înainte de câte o etapă definitorie în viață. Știe ea care sunt alea.

În avion am scris cele din imagine. Este o bucățică din jurnal.

Apoi știu că am aterizat pe Luton. Nimic memorabil. Nimic nu ar fi putut să prevestească cum se va încheia sau … evolua treaba asta. Știu că l-am văzut cald și a fost ca și cum aș fi ajuns la un capăt de drum.

Alin își amintește mereu de pantalonii ‘nepotriviți’ sau alte chestii care îl nemulțumesc în legătură cu aspectul lui. Eu îmi amintesc liniștea. Ne-am îmbrățișat când am ieșit la sosiri. Mi-a dat un buchet de trandafiri roz pentru care s-a scuzat ulterior. Nu știu cine își imagina că sunt eu. Apoi cred că mi-a zis că l-a sunat mama să se asigure că totul e ok. Am vorbit și eu cu ea. Nu cred că i-am zis multe pentru că totul era ok.

Îmi mai amintesc că am ajuns la mașina în parcarea aeroportului și am stat îmbrățișați mult timp. Oamenii se uitau la noi. Ne-am decis să nu-l mai așteptăm pe Claudiu, al cărui avion întârzia (puțin context: Alin decisese să își serveze ziua cu câteva zile mai târziu și invitase mulți oameni, unii din România). Am pornit spre casă și știu că eram fascinată de peisaj. Mă gîndeam ‘Așa trăiesc ăștia aici’. Și la nori. Norii au fost primul contact cu Anglia. Și mi-au plăcut teribil.

Apoi … sincer nu mai știu.

Cred că am fost destul de timidă, rezervată. Dar așa cum se dizolvă mierea în ceai, fără să bag de seamă, ne-am dizolvat și noi unul într-altul. Din primele zile cred. Nu a fost un șoc. Nu a fost reținere. A fost normal.