Oamenii Mei

Nu știu alții cum sunt, dar eu observ că, odată cu înaintarea în vârstă, mi se restrâng afinitățile. Adică devin mai puțin tolerantă la interacțiuni de complezență și la dialoguri politicoase. Asta mă face să am puțini prieteni. Poate părea puțin trist într-o primă fază. Și totuși există momente când devin plină de nădejde că asta este abordarea corectă.

S-a întâmplat peste weekend, odată cu întâlnirea de 20 de ani de la terminarea liceului.

Dar mai întâi puțin context.
În liceu, ca foarte mulți oameni, m-am simțit mereu pe dinafară. La capătul tocilar al spectrului, fără interese feminine sau populare în orice fel, mi-am găsit ecoul într-o altă fată și un grup de vreo opt băieți. Eram cu toții complet ne-cool. Un fel de rămășițe ale unei societăți mai sclipitoare care, neavând de ales, și-au format propria lor societate cu aspect de … rocă vulcanică.
Acest mic grupuleț și-a scris propria istorie în analele Colegiului Național Mircea cel Bătrân. Pentru că am fost forțați de împrejurări să ne doară în cinșpe de restul lumii. Oricum nu îi aparțineam, așa că de ce să ne strofocăm să jucăm după regulile lor?

Pe repede înainte 10 ani după ce am terminat liceul.

Consistenți cu atitudinea generală de durere în cinșpe, ne-am gândit să ne facem propria revedere departe de ochii lumii. Poate că pe atunci încă mai aveam niște zvâcniri de rebeliune în noi, nu știu ce să zic.

A ieșit așa cum ți-ai imagina. Cu lipsuri în memoria de scurtă durată.

După încă 10 ani.

Aș vrea să spun că am crescut. Noi în gășcuța noastră de oameni revoltați. Din motive neclare și nediscutabile, câțiva din noi ne-am alăturat reuniunii generale. Personal, mi-am propus că după 20 de ani a venit momentul să sap mai adânc la rădăcina unei tradiții care promite unirea oamenilor capabili. Mereu ni s-a suflat asta în cască în timpul liceului.

Ce am descoperit?

Nu am știut până acum dar da, suntem o generație de oameni foarte mișto.

Și nu cool. Ci oameni care au făcut ceva. Care contează într-un mod uman. Cu bun simț și calzi. Curioși. Buni. Cu opinii pe care sunt în stare să le articuleze. Oameni coerenți în viață, dar și în discursuri. Câteodată îndărătnici, dar care poartă această trăsătură ca pe un condiment.

Norocul meu.

Douăzeci de ani mai târziu îmi dau seama de norocul meu că fac parte din ei. Nu pentru că aș purta asta ca pe o emblemă, ci pentru că e bine să știi că ai pe cine conta pentru un schimb de idei, pentru un sfat, pentru lucrurile mici care alcătuiesc viața.

Rock on, kids! Ne vedem data viitoare, poate în 5 ani de data asta.