Poveste cu Cercuri Concentrice

În familia asta, nouă ne plac poveștile. Alin îi spune Carlei aproape în fiecare seara câte o poveste și este atât de bun la asta încât adoarme lângă copil.

Azi am descoperit și de ce se întâmplă asta. Dar să o luăm încetișor.

E sâmbătă dimineața. După ce mi-am recompus fața cu o cafea, mâncăm o omletă. Pentru că am convenit să ieșim puțin, Alin se îmbracă, eu mă spăl pe dinți. Fiecare se pregătește pe limba lui. Ne dăm seama că parcă am mai vrea să lenevim nițel în pat, așa că … de ce nu?!

— Alin, spune-mi o poveste.
— Nu, că tu adormi.
— Nu adorm, hai, spune-mi o poveste.
— A fost odată un cuc.
— Hai mă, nu din astea. Zii și tu ceva de genul … a fost odată un pădurar.
— A fost odată un pădurar …
— Și el avea un cuc.

Chicoteli. Mergem mai departe.

— A fost odată o câmpie întinsă.

Stau pe umărul lui Alin. Deschid ochii și îl văd. Ochii lui se mișcă sub pleoapele închise.

— Aha! Acuma îmi dau seama de ce adormi când îi spui povești Carlei. Că și tu ții ochii închiși.
— Păi cum altfel? Trebuie să îmi imaginez!

Niște semne de exclamare intersectate cu beculețe aprinse pe la mine prin cap. Din ce am auzit eu până acum, poveștile lui Alin sunt foarte bogate în detalii și au un fir extrem de armonios. Chiar cred ca ar trebui să colecționeze poveștile într-o carte. Și, mai mult decât atât, el le compune pe loc. Poate că și de asta unele sunt puțin mai bizare. Dar să revenim. Acum are sens cum reușește să le zugrăvească atât de coerent. Pentru că închide ochii în timp ce povestește. Și tot de asta și adoarme uneori și trebuie să intru în camera copilului și să îmi trezesc omu’.

Revenim la povestea cu câmpia de azi. După ce chicotesc nițel despre revelația pe care o am, mă așez confortabil la loc pe umărul lui Alin. El continuă.

— Deci a fost odată ca niciodată o câmpie întinsă. În mijlocul ei, într-un loc la care ajungeai numai dacă îl cunoșteai, era un lac. Zzzzz … niște copaci.
— Opaaa! Niște copaci? Păi nu ai zis că era câmpie?

— Nu mă, lângă lac era un pâlc de copaci.
— Aaaa, ok.
— Deci o câmpie, un lac și lângă lac era un pâlc de copaci. Între copaci era … o poiană.
— Altă câmpie?! Deci lasă-mă să văd dacă am înțeles bine: câmpie, lac, copaci, câmpie?

Hohote de râs nestăpânit care nu știu de unde vin. De undeva din … fundul lacului. Nu, glumesc, desigur, dar pe bune, mai este și altcineva care își imaginează o țintă din aia de tras cu arcul? Și râd, râd cât pentru toate lacurile și țintele și copacii. Dar nu s-a terminat.

— Hai, mă Alin, serios?
— Da, mă, și în mijlocul poieniței era … un copac singur.

Hohote isterice. Cred că vecinii își imaginează că vrăjitoarea din Albă-ca-Zăpada a fost închisă într-un sertar al comodei noastre și a descoperit acolo sutienele mele și moare de râs.

— Și copacul ăla … avea o gaură … .

Râd. Râd. De la atâta râs încep să plâng și transpir. În final mi s-au încălzit picioarele. Tot ce văd acuma sunt ochii lui Mowgli din Cartea Junglei, atunci când îl hipnotizează șarpele Kaa. Ochii lui Mowgli sunt numai cerculețe. Așa și imaginea din capul meu.

Imaginați-vă: câmpie – lac – copaci – poieniță – copac bătrân – gaură.

Sfârșit

PS – Orice asemănare între mine și Mowgli este pură întâmplare.