Povestea Lacului

Mai demult am scris că Alin spune povești. Am vorbit despre asta, nu mai intru în detalii.
Azi, în pauza de prânz …

— Alin, spune-mi o poveste.
— Iar vrei să dormi?
— Nu, promit să nu adorm.

Și începe el.

— A fost odată ca niciodată, la marginea unei păduri, o casă. Lângă casă era o prăpastie adâncă. Iar pe fundul prăpastiei era un lac cu apa neagră. Acolo nu bătea soarele niciodată.
Umbla vorba printre oamenii locului că din lac, noaptea, se ridicau nori negri de praf, care pluteau prin văzduh. Și unde poposeau, totul se usca sub ei, copaci, plante, iar animalele fugeau.

În casa de pe buza prăpastiei locuiau doi bătrânei – un băbuț și o băbuță. Ei erau paznicii lacului. Trebuiau să aibă grijă ca nimeni să nu tulbure liniștea lui neagră. Se zvonea că o vrăjitoare murise acolo mai demult, împinsă de oameni de pe marginea prăpastiei fix în lac.

Într-o zi, în timp ce băbuțul și băbuța erau în târg, o mamă cu doi copii mici se avântară să culeagă ciuperci foarte aproape de buza prăpastiei și căzură în lac. La scurt timp după aceea, lacul îngheță. Mare de oameni veniră din satul apropiat să vadă minunea, întrebându-se dacă legenda vrăjitoarei era adevărată.

În timp ce oamenii se minunau și discutau, nu băgară de seamă că la hanul satului trase o căruță condusă de o bătrână. Din căruță săriră pe caldarâm un cățel și o pisică. Cu ultimii bani, bătrâna plăti o cameră pe o săptămână la han.

***

— Și … povestea asta e cam lungă, așa că cred că o să o termin altă dată, spune Alin torcând cu ochii închiși.
— Și? Și ce s-a întâmplat dup’aia?

***

Mda, nu adormisem. De data asta. Nu am aflat ce s-a întâmplat pentru că …

— … hai mă, că nu am chef să compun acuma, a spus Alin.

Corectați-mă dacă greșesc, dar mie mi se pare că povestea asta e deja împletită undeva la Alin în cap. Ar putea avea bunul simț să facă un efort să o scoată la iveală, nu?