Povestea lui Dumnezeu

Mi se spune, generic, Dumnezeu. Sunt unul sau pot fi mai mulți. Spațiul și timpul sunt uneltele mele docile. Lumina și Întunericul sunt stările mele de fapt. Nimic nu mă scoate din punct. Esența mea este eternă liniște.

S-ar putea spune că sunt mulțumit în absolutul meu. S-ar putea … doar că mă plictisesc teribil. Uneori timpanele pe care nu le am îmi pocnesc de atâta calm, iar ochii mei, care nu există, își doresc să se odihnească pe o priveliște ne-albă.

Ieri sau acum un milion de eoni am scos din nesfârșirea mea o linie. Cu ea am făcut mai departe un cerc. În el am închis Cuvântul. Și Cuvântul a înflorit universuri.

Acum nu mai sunt unul și am la ce să mă uit. Doar că totul este atât de static. Mă plimb prin imensitățile mele și îmi aud ecoul. Sunt stăpânul unui nimic exprimat.

Vărs o lacrimă de tristețe și în momentul în care atinge mantia universului scânteiază viață. Ea se ramifică în neștiute feluri, scrântind uneori monștri de neînchipuit, alteori existențe fine. Sunt suflete cu formă: ochi, nas, gură, urechi, sprâncene, limbă. Se apropie și se depărtează, se provoacă, cresc și se micșorează, se înmulțesc. S-ar putea spune că au o traiectorie. Nu se știe exact care, dar pare că este ghidată din altă parte, de undeva de mai sus. Și dacă cineva ar arăta cu degetul spre mine, m-aș simți jignit. Eu însumi sunt în suspans în fața spectacolului.

Brusc traiectoriile se încâlcesc. Apare gâlceavă. Domnul Mov crede că Fetișcana Roz nu aparține lângă dânsul la masă. Tânărul Verde găsește că semenii săi nu sunt suficient de Verzi și protestează ridicându-și amenințător privirea. Grupul Roșu trage la răspundere Grupul Portocaliu pentru recolta insuficientă.

Cuvintele aruncate în aer stârnesc furtună. Priveliștea îmi este întunecată. Aștept câteva veacuri, mai mult din curiozitate, dar haosul doar se amplifică, ameninânțându-mi creația. Mi-e dor de ordine. Pacea inițială mă cheamă. Mă răsucesc pe călcâie. Cad din nou în mine și las în urmă Religia.