Povestea Zurei Preaiubite

— Nu poți să iubești tot ce iese din ea, bă, băiete, zice bunică-miu și trage din țigară până la filtru. Apoi o aruncă pe jos, o stâlcește cu pantoful și scuipă departe de buturuga pe care stă.

Desigur, tataie a murit demult, dar firea lui hotărâtă încă îmi survolează deciziile vieții. A fost departe de un sfânt și totuși am senzația că și-a trăit viața com-plect, cum îi plăcea lui să schimonosească acest cuvânt.

— Doriți să achitați?

Ridic ochii, privire tâmpă, de om trezit din somn.

— În 10 minute închidem, continuă vocea.

Mă uit buimac la ceas și abia disting limbile. Cred că e 1 noaptea. Azi e luni, iar mâine toată lumea merge la muncă, normal că închid așa devreme.

— D-da, desigur, reușesc să îngaim și încep să mă scotocesc prin buzunare. Scot, pe rând, o cartelă de metrou, niște gumă de mestecat deformată, un elastic de păr. Reflectez o clipă: al meu sau al ei? Al meu sau al ei? Cred că buzele mi se mișcă în timp ce mă gândesc, că mă pomenesc întrebat de peste umăr:

— Ați spus ceva?

— N-nu. Doar nota, mulțumesc.

Continui să scotocesc. Găsesc o bancnotă, o las pe masă și mă îndrept spre ușă. Mă simt urmărit cu privirea de către chelneriță, care se grăbește să vadă dacă i-am lăsat banii corecți.
Ușa Dianei scârțâie. Aerul rece mă înghite. E prea mult oxigen. Amețesc. Mă hotărăsc să îl combat cum știu. Scot de la piept o țigară stârfocită și o aprind cu o dexteritate care și pe mine mă înspăimântă. Trag cancerul în piept, îmi ridic gulerul gecii și cobor scările spre curte. Un scaun stă căscat lângă un copac ca și cum m-ar aștepta. Mă uit complice în stânga și în drapta:

— Are you talking to me?

Scaunul încuviințează. Cu o mișcare simandicoasă, îmi îndepărtez pletele de pe umeri și mă așez ceremonios, picior peste picior, cu țigarea aprinsă în colțul gurii și mâinile pe genunchi. Trag din țigară, închid un ochi, dar fumul îmi intră în celălalt. Mă bufnește râsul, care se transformă într-o tuse învolburată. Îmi dau lacrimile, poate de ciudă sau poate din cauza tusei. Mă liniștesc și îmi reiau poziția regală pe tronul meu schilod. Nu se aude nimic altceva decât expirația mea.
Țigarea e gata. Timpul meu e gata. Eu unde sunt? Și, mai important, ce să fac? Zura este … Zura ESTE. Am căutat toata viața mea un drac de femeie ca ea. Genul ăla de-ți tremură toate rotițele zimțate când se uită la tine. Genul ăla care face poeziile despre dragoste inutile pentru că ea inseși întruchipează iubirea și versurile ies din ea ca doxidul de carbon din om atunci cand respiră. Căcat. Chiar sunt un inginer. Roți zimțate și dioxid de carbon.

— Ești un inginer îndrăgostit, bă, prostule! rostesc cu voce tare către pisica ce mă pândește de sub scară.

Am iubit eu multe la viața mea și am scris mult despre ele. Fiecare șuviță de păr sau pistrui sau mâini sau buze sau păsărică … toate mi-au zis povestea lor. Zura însă, nu spune povești. Zura e o poveste. Pare încrustată din greșeală în lumea asta. Și o simt cum mestecă în mine și scoate ce vrea ea, ce-i place. Iar eu nu mă pot împotrivi.

Iar acum ce dracu’ să fac? Azi am răspuns la telefonul ei din greșeală. Era mă-sa.

— Zura, ți-ai uitat medicamentele la noi. Vino de le ia! Știi ce se întâmplă dacă nu le iei, nu?
— Sărut mâna, doamnă. Sunt Tudor, prietenul Zurei. Mă scuzați, am răspuns din greșeală. Zura e la baie. Să îi transmit ceva?
— Nu, să mă sune urgent, atât!

Și închide.

— Zura, mama ta zice să o suni urgent. Ceva cu niște medicamente.

Pupilele Zurei se dilată cât pământul. Buzele ei întredeschise au cuvintele încleștate între ele, cam ca atunci când ești prins cu mâța în sac.

— Ce medicamente, Zura?

E bipolară. Iar asta nu înseamnă că a atins ambii poli ai Pământului, nu. Mi-a rămas asta în cap dintr-un film și mi s-a părut simpatic. Dar acum nu e glumă. Zura mea e bipolară. Adică starea ei psihică oscilează între extreme. Așa se explică toate abandonurile noastre, toți munții și toate văile pe care le-am stăbătut împreună. Și eu care credeam că sunt cărămizile temeliei noastre, o sincronizare armonioasă.

Mă bufnește râsul. Din nou.

— Băi Tudorică, ești un prost, rânjește motanul galben de sub scară. Și te mai lăudai că ai iubit și ai văzut multe. Hm! Da’ p-asta n-ai văzut-o venind, ai?

Nu-ș ce dracu’, da’ motanul ăsta vorbește ca bunică-miu. Mă uit la el prostit.

— Da’, tataie, pielea ei … și ochii, și zâmbetul, și vorba înfiptă… Tataie, e o zână și un demon. E tot.
— E pă dracu’ s-o pieptene, și scuipă a dezaprobare lângă buturugă. După ce că tu singur ai capu’ în nori, dacă-ți mai iei și o zuză din asta, va duceți dracu’.
— Tataie, hai să vorbim frumos. Zura nu e o zuză.
— Ba e. Ce știi tu ce am vrut eu să spun cu cuvântul ăsta? Zura nu o să te țină în vânt cum treb’e, mă. Zura nu știe să zboare zmee. E zuză. Sau zmeu. Cum vrei tu. Și o să dați cu curu de asfalt amândoi de nu vă vedeți. Cum te văd și cum mă vezi.
— Tataie, ce știi tu?

A început să plouă. Nu mă mișc de pe scaun. Ușa Dianei se deschide cu un scârțâit. Se stinge lumina. Barmanul iese și în urma lui chelnerița încuie încăperea.

— Băi, Santos, știi cum e, la urma urmei nu ești dator să iubești tot ce iese din ea.