Prieteniile Ca Neînțelegeri Perfecte

Acum o vreme mă gândeam cu mintea mea de licean zbuciumat cum ar fi ca lumea să funcționeze pe baza unei neînțelegeri perfecte. Adică cum ar fi dacă eu spun ’roșu’ la ’șifonier’ și altul spune ’șifonier’ la ’roșu’ și cumva planetele se aliniază și reușim totuși să ne înțelegem. Ca un puzzle cosmic perfect dacă vreți.

Lui dumnezeu i se mai spune și ’creator’. Apăi dacă e creator, hai să creeze. Un om, cu toate dramele lui existențiale, cu anatomia delicată, astea nu par a fi o provocare suficient de mare, m-am gândit eu. Dar un algoritm de potrivire perfectă, asta da treabă! Un fel de calcul al haosului ar fi trebuit el sa facă.

De când am creionat în cap teoria asta au trecut ani buni.

Am aflat între timp că nu sunt prima care s-a gândit la asta (mulțumesc, Cărtărescule!). După ce am aflat asta, și nu din cauză că nu am știut ce să fac cu ea, cu teoria, am abandonat-o ca pe Pripyat.

Dar la fel cum micul orășel radioactiv apare pe nepusă masă în diverse posturi de blog, la fel și ideea mea de neînțelegeri perfecte se ivește când mă aștept mai puțin.

Poate sunteți la curent cu sintagma ezoterică „As above so below” (Cum e sus e și jos).

Poate că la creștini înseamnă că dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea sa. Poate.
Mi-am dat seama că la mine înseamnă altceva. La mine înseamnă că majoritatea noastră trăim într-o neînțelegere perfectă în lumea asta. Noi cu noi. Iubiți, parteneri, părinți și copii, avem cu toții la bază cel puțin o relație de prietenie.
Să mă explic. Dar înainte de asta rog să scuzați generalizarea grosolană. Încerc să-mi construiesc un argument.

Societatea funcționează pentru că suntem cu toții mânați de cam aceleași idealuri, avem cam aceleași valori, disprețuim cam aceleași lucruri.
Legăm prietenii pentru că suntem apropiați de modul în care ne raportăm la diferite chestii. Ne măscărim în prieteniile astea în fel și chip pentru că ne simțim noi înșine. Pentru că știm că orice ar fi, prietenul nostru nu ne va judeca. Că doar avem aceleași valori, nu?

Și totuși vine un moment, când prieteniile încep să moară.

Dacă sunteți puțin ca mine acum vreo 10 ani, vă revoltați, luptați să păstrați legătura. Și trec ani. Iar lipsa prietenului doare, devine cicatrice. Într-un târziu dispare ca toate lucrurile, mâncată de timp.

Dar nu asta înseamnă neînțelegerea perfectă.

Neînțelegerea perfectă este un om care ți-a fost mereu alături, nu un fost prieten disipat în timp. Un om cu care te întâlnești rar și rămâi cu impresia unei conversații plăcute.

Și apoi, după ceva vreme, lucrurile se așază și-ți dai seama că atunci când erai mică și-ți umbla mintea brambura la teorii ale (ne)potrivirii universale, știai tu ceva. Pentru că altfel nu se explică cum o discuție curgătoare, aparent agreabilă și sinceră, a generat neliniște.

S-a uitat la mine cu milă pentru că nu a înțeles, de fapt, ce voiam să spun.

Iar eu credeam că înțelege. A văzut în mine doar o umbră a ceea ce eram demult. Nu și cine sunt acum. Și nu am realizat asta decât târziu de tot pentru că mi-am adus aminte de teoria mea.
Stăteam la masă și zâmbeam, lăcrimam, vorbeam sincer și din suflet. Și totuși eram în două lumi diferite, uniți de un fir invizibil de neînțelegeri perfecte.

November 15, 2021
Căsuța Din Copac
December 8, 2021
Despre Sfârșit În Cuvinte Roz