România Noastră, După 30 De Ani.

E greu. E greu să stai și să privești atunci când țara care te-a dat cedează încet sub greutatea imensă a ceea ce ar trebui să fie trecutul. E greu să îți pese, dar să nu poți face prea multe în legăturătură cu asta.

Zilele asta se împlinesc 30 de ani de când am scăpat de comunism, zice-se, 30 de ani de când mulți au murit sau au fost bătuți sau au luat-o complet razna aproape degeaba.

Pentru că ce a urmat nu a fost libertatea. Ce a urmat lui decembrie ’89 a fost un mâl gros care încă ne trage galoșii în jos.

Au zis ‘Copiii noștri vor fi liberi’.

Suntem. Liberi să părăsim România oridecâteori un profesor cu complex de dumnezeu se mai răstește la noi, oridecâteori ne mai moare o rudă cu zile prin spitale, oridecâteori câte o altă rudă la limita sărăciei mai votează pentru un litru de ulei. Suntem liberi să ne dăm cu părerea, să studiem la universități de prestigiu din lume, să conducem companii de renume în Silicon Valley sau oriunde altundeva în lume. Suntem liberi. Dar nu așa cum au sperat ei.

Ne holbăm la televizor la pițiponcismul politic care dă din cur și promite ca o cocotă în fața bordelului.

Zâmbim pentru că am mai văzut acest film. Nici de data asta nu ne întoarcem acasă. Mai stăm o tură. Până la alt președinte, până la alt parlament. Mai votăm încă o dată cu respirația tăiată. Nu-i nimic. Ne-am obișnuit. A început să ne placă adrenalina acestui circ și am învățat personajele. Când nu e Vadim, e Dăncilă, când nu e Iliescu, e Năstase.

Amețiți de tabloidismul politic, nu observăm cum timpul trece pe lângă noi iar energia noastră capătă tot mai mulți recipienți. Părinți, copii, carieră. Încet-încet uităm ce au vrut să zică cu ‘Copiii noștri vor fi liberi’ și cum le scăpărau ochii. Nu pentru că nu ne mai pasă, ci pentru că am îmbătrânit și am început să înțelegem contextul.

România nu este doar un perimetru geografic, ci oamenii care au aparținut sau aparțin de el, orinde ar fi ei și și-au găsit tihna.

Ne uităm în jur și e imposibil ca, oriunde am fi pe globul ăsta, să nu avem un alt român emigrant pe lângă noi. Probabil mânat de aceleași dorințe sau speranțe. Și respirăm ușurați. Dorul de casă devine puțin mai ușor de suportat atunci când avem oamenii potriviți în jur.

Și totuși, în fiecare an la sfârșitul lui decembrie întrebăm vântul: Când?

Când vom fi liberi la noi în țară? Nu pentru că avem nevoie cu disperare de un răspuns. Trăim decent pe unde suntem, nu mai avem nevoi, ci doar dorințe. Dar libertatea promisă naiv de părinții noștri e ca un reflex a ceea ce e drept. Ca atunci când vezi cerul și te aștepți să fie albastru.

Sharing is Caring

Help spread the word. You're awesome for doing it!