România Nu E Pentru Totdeauna

Scriu asta gândindu-mă la bunicul meu poet, mort înainte să ne dăm seama că avem așa multe în comun. Bunicul meu a scris poezia Dezrădăcinații – despre oameni care părăsesc țara și se caută pe sine până la capătul pământului, bineînțeles fără sorți de izbândă.

Mi-a bântuit poezia asta multe nopți în Wächterhof, un așezământ din Al Doilea Război Mondial la sud-est de München, format din barăci de lemn scârțâitoare, umblate de șoricei, carii și un domn care făcea curățenie și care mă scotea din minți cu voioșia lui matinală.

Când nu puteam dormi, ascultam animalele din pod și pârâitul placajelor de lemn care țineau loc de pereți și-mi făceam planuri sau îmi ceream socoteală pentru nereușitele mele de atunci. Aveam 21 de ani și eram prima dată afară din țară fără mama. Ce nereușite? Dar în mintea mea, tot îi dădeam socoteală lui Tataie Sandu, cum că am părăsit România. Nu avea el cum să știe, de dincolo de cavou, că ai mei fuseseră cei care mă împinseseră afară din cuib și-mi luaseră și plasa de siguranță de sub cur.

Am terminat anul 3 de facultate în München, dar m-am reîntors în al 5-lea la Universitatea Bundeswehr.

Lucrare de diplomă, aceiași șoricei, dar o față cu ochi albaștri care mă aștepta să termin lucrul ca să descoperim lumea din lungul Isarului. Tot bunicul mă urmărea din umbră, puțin apăsat, puțin admirându-mi încăpățânarea de a-mi căuta locul într-o țară unde nu mă simțeam acasă nicicum. Singură, naivă, visătoare.

‘Poate știi tu ceva ce eu nu știu’ parcă l-am auzit spunând de undeva de după ureche.

M-am întors în România cu zâmbet de curcubeu de mândrie că reușisem să fac ceva, altceva decât colegii de grupă. Nu mi-a păsat de căldura Bucureștilor de iulie, nu mi-a păsat de ochii ascuțiți ai unora ce-mi priveau rezultatul strădaniei. Mă bucuram de colțul blocului comunist în care locuiam, de băiețașul de cartier cu care mă împrietenisem la metrou, mă amuza vecinul care făcea scandal la 5 dimineața. Totul se simțea familiar. Era pereche mea veche de încălțări în care încăpeam deîndată.

Când privirea albastră a venit după mine în București, am făcut tot ce am știut să-l impresionez.

Am scuzat gălăgia și praful cum am putut mai bine, dar în adâncul meu eram mândră că haosul ăla este parte din mine. Că îl cunosc și că mă cunoaște.

M-am reîntors în Germania, de data asta pentru mai mult timp.

Am vrut să-mi fac un rost. Să înțeleg. Să mă scufund în cultură, să privesc locurile de dinăuntru. Drept să spun, știam că nu am să rămân acolo, știam că nu e decât o antecameră pentru viața adevărată, trăită cu simț de răspundere. Dar m-am bucurat de priveliște ca și cum ar fi fost o permanență. Dacă pentru niciun alt motiv, decât pentru acela de a-mi confirma ideea că acasă e doar una și aceea este România mea prăfuită, haotică dar inimoasă.

În Germania, mi-am făcut veacul cu prea puțini români.

În rest am stat consecventă planului meu. Ca să critici ceva, trebuie să-l înțelegi. Ca să-l înțelegi, trebuie să îl trăiești. L-am trăit. Și încă cu vârf și îndesat. Dar …

În cei șapte ani care au urmat am trăit mereu cu dorul salatei de vinete sau de boeuf, mereu începând să acumulez inerție de dinainte de a merge acasă pentru vreun eveniment, mereu sărbătorind zborul de două ore München-București. Plănuiam la minut șederea acasă, bifam liste cu oameni, mâncam până la supradoză ce-mi lipsea când eram plecată. Mă obosea fluviul de fețe, de întâmplări, dar era o oboseală plăcută, ca o toropeală. O euforie pe care o simți doar cu un shot înainte de vomă. Dac-aș fi putut trăi în momentele alea pentru totdeauna, n-aș mai fi scris asta. Dar pentru că nu am putut, am capitulat căutându-le.

Când l-am întâlnit pe Alin nu am înțeles.

Motivele pentru care am plecat din țară sunt foarte diferite între noi doi. Eu am plecat pentru că am vrut, Alin a plecat pentru că n-a mai putut altfel. Mi-a spus asta destul de des, dar știți cum e cu omul prost, nu? El nu are înțelepciunea de a înțelege din experiența altuia.
Nu o spun cu ușurință.

Am străbătut sute de kilometri de data asta acasă.

Constanța – Drăgășani – Mediaș – Cluj – Sântana – Timișoara – București – Constanța. Am întâlnit oameni, poate nu așa de mulți ca în alte rânduri, dar am împărțit sticle de bere și am fumat la apus de soare, ronțăiți de țânțari. Am văzut pisici gri, vărgate, portocalii, albe, căței jucăuși. Am umblat pe coclauri pe unde lucram la vie cu bunica. Am discutat cu paznicul liceului, un om prietenos ca niciodată. Am vorbit frumos, am mâncat bun, am râs. Sentimentul este același. O alienare ca o ploaie măruntă de toamnă care se strecoară în oase.

Poate că doar am crescut și mi s-a schimbat percepția, dar anul ăsta, după cele șase săptămâni în Romania, mi-am aruncat la gunoi perechea mea veche de pantofi.

De anul ăsta salata de vinete înseamnă mai puțin pentru mine. Nu aș ști să spun de ce, dar nu m-am simțit niciodată așa singură acasă. Și, în mod paradoxal, chiar și marea … în loc să mă îmbie cum o făcea odinioară, parcă se retrage din fața mea. Parcă îmi plânge în suflet. Geme de durerea despărțirii, sufocată de plastice.

Îl sunam pe Alin din temirice motiv ca să-l aud numai.

Și pentru prima dată m-am gândit la cei 58 de metri pătrați din Anglia, locul pe care la drept vorbind îl cam detest pentru multe motive, ca la mine acasă.

Primul instinct a fost să-mi plâng de milă. O singură casă am avut, România, și am pierdut-o treptat treptat, complet insesizabil. Dacă pentru apartenența fizică la o geografie am fost mereu responsabilă, legăturile cu oamenii nu am vrut să le pierd. M-am luptat mult timp pentru ele. Mi-am făcut mereu timp de ei. Anul acesta însă mi-am dat seama că sunt mult mai puțini decât aș fi crezut.

Pe lângă asta, am conștientizat pentru prima dată că timpul a trecut peste mine altfel decât peste cei rămași în România. Eu nu m-am considerat niciodată o persoană calmă sau rațională sau cu moț. Și totuși găsesc că am o perspectivă mai largă asupra lucrurilor, care mă face stingheră în lumea pe repede-înainte a semenilor mei. Și uite așa s-a mai rupt ceva.

Ziceam că primul instinct a fost să-mi plâng de milă.

Am ajuns acum la al doilea instinct care deja devine o atitudine calculată.

Este o ante-stare a acceptării. Vine cu vârsta asta, sau poate cu pribegia, sau poate cu bărbosul cu dinți drepți și zâmbet larg, dracu știe. Cert este că pentru mine, România nu mai e pentru totdeauna. Și poate că nu a fost vreodată, iar m-am lăsat dăltuită de visele unui om necunoscut dar cu vers frumos.