copii tigani

Să Vorbim Onest Despre Țigani

În penultima zi de acasă, m-am trezit la o oră obscenă așa că fac ce făceam când eram mică. Mă uit la televizor. Doar că acum, multitudinea de canale îmi nenorocește atenția. Mă stabilesc în final pe BBC unde o doamnă mulatră contestă modul în care statuile din Marea Britanie reflectă istoria — predominant imperialist, în permanentă negare față de chestiunile negative (cum ar fi comerțul de sclavi).

Ipoteza ei este — cultura britanică trebuie să se adapteze diversității societății.

Sunt de acord cu asta. De când locuiesc acolo, de nenumărate ori am fost martoră imperialismului subliminal. Și nici măcar nu am rădăcini de culoare. Pot înțelege de ce asta este deranjant pentru cineva care provine dintr-o familie de sclavi, chiar dacă este la a nu știu câta generație de oameni liberi.

Cel mai mult îmi atrage atenția că doamna asta nu face apologia unei corecții exagerate, așa cum se întâmplă de multe ori. Ea dorește o reflectare onestă asupra trecutului.

Ar fi mai multe de spus aici despre imperialismul britanic, dar nu acesta este scopul acestui post. Ci vorbitul onest despre ceva. Despre România mea.

Probabil că are legătura cu vârsta, sau cu terapia, sau cu ruperea de rădăcinile mioritice. Oricum ar fi, de fiecare dată când vin acasă se conturează noi lucruri.

De data asta este vorba de rasism.

Pentru cei ce nu știu, eu fac de aproape 2 ani meditații online cu o fetiță de vârsta Carlei. O cheamă E., și are nume de împărăteasă biblică. Este jumătate țigancă — și spun asta cu mândrie, tocmai ca să reclaim cuvântul care are mult prea multe conotații negative.

Odată cu E. am pătruns mai mult în lumea țiganilor. Pot să zic că am o viziune mai … complexă asupra felului lor de a fi, zbuciumurilor, tradițiilor dar și a rasismului pe care noi, albii, îl avem aproape în sânge față de ei, dar pe care îl au și ei între ei.

Și am să încep prin a spune un lucru nasol. Suntem niște rasiști. Mulți dintre noi.

Începe de la expresii — ca la ușa cortului, nu fi țigan, ca la țigani, etc. Și se continuă cu preconcepțiile că țiganii sunt de cea mai joasă speță. Majoritatea preconcepțiilor vin de undeva. Oameni pățiți care au suferit o traumă ce implică un țigan. Nu îi poți condamna. Când te arzi cu ciorba, urăști toți țiganii, indiferent dacă ți-au făcut sau nu ți-au făcut ceva.

Foarte puțini din familia mea sau dintre prieteni țin ușa deschisă pentru o oportunitate de a-și schimba părerea.

Ce mă doare nu este situația asta, pentru care repet, nu pot să îi condamn, ci faptul că nu sunt conștienți că sunt rasiști. Iar când vine vorba despre hai să discutăm de ce anume nu e ok să gândești așa îmi iau cancel de nu mă văd. Nu există răbdare, nu există empatie, nu există deschidere. Desigur, există motive și pentru astea. Eu le bănuiesc a fi strâns legate de situația economico-socială din România care poate fi descrisă cel mai ușor printr-o luptă pentru supraviețuire.

Revenind la țigani. Ce se întâmplă când ai răbdare?

De 2 ani mă lupt. Sună puțin exagerat, dar pe alocuri chiar se simte ca o luptă. Cu educația (mai precis lipsa de) părinților lui E., cu obiceiurile, cu concepția pe care ea și ai ei o au despre albi. Victoriile sunt mărunte, uneori dezarmant de mărunte. Nervii sunt invers proporționali. Lipsa de respect este la ordinea zilei. A fost, mai precis, la ordinea zilei. Acum, după 2 ani, E. a înțeles cam care este rolul meu în viața ei — să o educ. Nu să îi dau bani sau bunuri. Că există un raport de prietenie, dar și de respect între noi.

Când ai răbdare se întâmplă lucruri minunate. Care sunt cu atât mai strălucitoare cu cât păreau nesperate la început.

Nu știu cum să exprim sentimentul pe care îl am când vorbesc cu E. și-mi povestește de cazuri de rasism și eu îi zic ‘Da, dar vezi, nu toți oamenii albi cred că țiganii sunt nasoi. Uită-te la relația noastră, nu ți se pare că e ok? Uită-te la toate fetele de la Casa Bună.’
Iar ea admite că da, mai sunt și oameni albi ok, și chiar din ce în ce mai mulți. Iar apoi își aduce aminte cum i-am zis că culoarea pielii e doar o culoare și nu contează decât ce faci ca om. Iar pe cei care cred altfel ai libertatea să îi ocolești.

Avem multe discuții de felul ăsta. Unele chiar filosofice. Ceea ce e mare lucru, considerând că atunci când am început era mai închisă, dar și mai primitivă în ceea ce privește interesele ei.

După 2 ani, i-am câștigat încrederea. După 2 ani.

Am repetat asta pentru contrast. Ne este necesar cam un minut să ne este să ne formăm o părere negativă. Poate nici atât. Probabil că și pentru țigani e cam la fel. Dar sunt necesari 2 ani ca să câstigi respectul să să creezi o relație mișto.

În mod onest cred că suntem, la nivel de români din România, încă rasiști. Și homofobi. Dar e perfidă tare catalogarea asta pentru că cei mai mulți nici nu își dau seama de unde vine și, drept urmare, nici nu vor sau pot face ceva ca să remedieze lucrurile.

June 9, 2022
Ceva Mic, Al Meu
July 23, 2022
Life Of Two În Mauritius. Ziua 1. Spre Mon Choisy.