hero image

Unde Se Duc Oamenii Când Mor În Sine Înșiși?

“Unde se duc oamenii când more în sine înșiși? Ce poate fi mai important decât să-ți fii fidel ție însuți și să brodezi pe marginea asta?”

Asta scriam acum ceva vreme cu gândul la un om care m-a impresionat tare mult.

E drept că aveam doar 14 ani și mintea în plop. Dar în continuare bruschețea, hotărârea și curajul lui sunt stări pe care le-am pus în muzeul emoțiilor mele. M-am uitat la omul ăsta în ultimii ani cu curiozitate. Este realizat profesional și pare că și personal. Și totuși, ceva din strălucirea lui s-a pierdut. Ascuțimea s-a teșit. De la distanță aș spune că s-a transformat în înțelepciune, dar nu pot știi cu adevărat.

Nu mai vorbim. Sper, pentru binele lui, dar și al exponatelor mele de muzeu, să fie așa. Merită. Pentru că m-am gândit la omul ăsta ca la un om frumos cu mult înainte ca Andreea Marin să strice această sintagmă.

Și dacă nu e înțelepciune? Ci o masă inertă de renunțare? Gândul ăsta mă sperie. De aici și întrebarea retorică despre unde se duc oamenii când mor în sine înșiși.
Pe marginea schimbării oamenilor cu vârsta am început să reflectez la adâncirea rupturii dintre generații, lucru care devine vizibil cu un copil în jur. Iar de acolo, m-am revizitat pe mine în copilărie, adolescență, maturitate.

Copilăria. Inconștiența ca armă perfectă de explorare.

Când am fost copil mi-am imaginat că pot cam tot. Am fost pe rând balerină, artistă, scriitoare, bucătăreasă, gospodină, am fumat bețe și mi-am asumat responsabilități uriașe pentru mânuțele mele. Am avut mereu un sentiment de ‘se poate mai bine’, dar nu-mi amintesc dacă a venit din exterior sau de la mine. Oricum, când am tras linia, am fost mulțumită cu munca mea, mereu am avut senzația reușitei. Nu a excelenței, a reușitei.

Desigur, nu am reușit cine știe ce, de asta am numit asta ‘inconștiență’. Dar iluzia lucrului bine făcut m-a dus mai departe cu exploratul. Poate din cauză că nu am descoperit absolutul în tentativele mele, de asta am mers mai departe.

Adolescența. Nu ai repere? Îți arăt eu ce și cum.

De departe cea mai nefastă perioadă din viață a fost adolescența. Când, sub diferite motive, noțiunile despre ce e bine și ce nu e bine, cum ar trebui sa fie lucrurile, mi-au fost îndesate în cap de factori externi. Școală, familie … societate, într-un cuvânt.

Spun ‘nefastă’ pentru că a fost neplăcută, dar nu nenecesară. Ca un ritual de trecere, cred că fiecare om trebuie să aibă parte de lucruri bune, care îi fac plăcere, dar și de adversitate. Altfel? Moarte creativității! Ca atunci când tre să mănânci broccoli sau .. nu știu… sfeclă roșie. Nu e ceva ce îți place neapărat, dar, dacă ești ca mine, o faci oricum pentru că e ‘bine pentru tine’.

Maturitatea. Revenirea în sine.

Mno, după atâta efort, revoltă și transpirație, a venit momentul meu preferat. Revenirea în sine. Sau, cum mi-am dat seama că se mai poate chema perioada maturității, pierderea reperelor.

Pe la vreo 30 de ani i-am pierdut pe ai mei. Ca repere, desigur. Într-o zi i-am dat pur și simplu jos de pe piedestal. Opiniile lor au început să nu mai fie literă de lege, ci opțiuni. Desigur, asta s-a întâmplat printr-o serie de împrejurări, nu am luat brusc o decizie și gata.

Pe la vreo 32 de ani noțiunea de iubire a început să mi se schimbe. A plecat de la Alin și de la decizia conștientă de a mă dedica unui om care mă merită, nu unui infantil cu mommy issues.

Puțin mai recent mi-am zdruncinat și prieteniile. Ce înseamnă, cu ce vin la pachet, cât de necesare sunt. Recunosc că asta este o chestie dureroasă care mă face să mă gândesc serios dacă pot să trăiesc viața înconjurată de mai puțini oameni. Cu cât diferențele dintre mine și cei din jur se adâncesc, cu atât devin mai puțin răbdătoare. E bine? E rău? Vom vedea.

Și tot la capitolul răbdare stă și munca. Mi-a trebuit mult timp să conștientizez și să accept că sunt bună la ce fac. Venind din inginerie unde eram mediocră, munca în lumea digitală este ca un fel de … trecere de la stiletto la converși fără pierderea efectului wow!
Știu că sună al dracului de îngâmfat când zic că-s bună la ce fac, dar nu mai am răbdare să-mi petrec timpul prefăcându-mă că sunt altceva decât asta. Nu mai am răbdare să trag de oameni mediocri care nu vor să iasă din mediocritatea lor. Mai mult decât atât, insistă să persevereze în ea. Nu mai am timp.

Deci maturitatea înseamnă revenire în sine.

Crearea unor noi valori, după ce ai fost în lume și ai aflat una alta, acuma depinde de tine cum aplici ce ai învățat să faci singur curat în propria casă. Uneori sunt experiențe dureroase, alteori nu ai experiențe de niciun fel, sau poate le ai și ești complet imun la ele. Totul depinde de circumstanțe. Și puțin și de tine.

Deci unde se duc oamenii când se întorc în sine înșiși?

Păi unii mor cred. Alții își aduc aminte de unde au plecat, ce-și doreau când se țineau copăcel. Pentru că cireașa de pe tortul existenței este să te reîntorci în sine cu bogățiile unei vieți.

December 10, 2021
Bogăția. Crăciunul. Recunoștința.
December 19, 2021
Cu Ce Se Mai Hrănește Émile Zola?