hero image

Ziua În Care Am Decis Să Nu Mă Mai Plâng

Din când în când, realitatea mă ia de guler și-mi trage două palme. Din când în când atitudinea noastră, a românilor, devine ridicolă. Și da, zic români pentru că așa cum ne plângem noi nu se mai plânge nimeni. E treabă verificată de pe vremurile când locuiam în Germania.

Vă aduceți aminte de Ayub? Am scris despre el într-un post pe Facebook.

Ayub este prietenul kenyan al lui Alin. Printr-un oarecare context de împrejurări, Alin a ajuns să lucreze cu o firmă kenyană. Printre corespondenții de acolo, acest tânăr, pe care Alin a continuat să îl învețe chestii legate de digital.

Se întâmplă asta de vreun an. Tot am mai auzit istorii despre viața lui de la Alin. Dar au fost la mâna a doua, cum s-ar zice. Eu nu am stat de vorbă cu el până acum, iar mai mult decât frânturi de conversație nu am prins. Azi însă am asistat la o discuție.

De câteva săptămâni, Ayub se află în nordul Kenyei, la granița cu Etiopia și Sudanul de Sud. A ajuns acolo ca să învețe niște oameni din taberele de refugiați să facă agricultură fără sol și cu foarte puțină apă. Ayub lucrează la o companie care cu asta se ocupă.

Prime observații

Deși sunt în cameră, nu sunt în cadru. Aud numai discuția. Ayub povestește de cum trăiesc oamenii în tabăra de refugiați, de unde vin, câți sunt, ce fac, ce forțe sau ONGuri activează pe acolo. Sună impresionant. Și nu doar datele, ci modul cald în care povestește niște lucruri care pentru noi, românii, par greu de suportat. Căldură de 35-40 grade la umbră. Lipsă de semnal GSM, să nu mai vorbim de WiFi. Ploaie o dată pe an. Transport însoțit de oameni înarmați.

Însuși Ayub nu poate sta mai mult de două luni acolo. Dar povestește toate astea cu o … aș vrea să spun resemnare, dar nu e, pentru că mi se pare că resemnarea are și o notă de tristețe, poate patetism. Cuvântul este seninătate.

Uitându-mă înăuntrul meu, îmi aduc aminte cât de înverșunată am fost despre problemele cu instalatorul pe care le-am avut acum câteva săptămâni. Timp de o lună am stat cu o țeavă înfundată, fără să pot folosi nimic de la bucătărie — mașină de spălat haine, vase sau chiuveta. Era, în termenii mei, revoltător, strigător la cer.

Ce a urmat.

Nu se termină aici povestea. În timpul dialogului, Ayub îl introduce în cadru pe Mike, prietenul lui din tribul Turkana. Mike este un om uscățiv, cu o pălărie de paie pe cap. Nu se înțelege cu Ayub decât vag pentru că vorbește un dialect kenyan. Vorbesc mai mult prin semne, dar râd mult. Mike este paznic la locul unde vor cultiva legume. Lucrează acolo de ceva vreme (proiectul a fost susținut de UN acum ceva vreme, dar mna, organizațiile s-au tot perindat, iar acum l-a preluat un ONG nemțesc). În ultimele 6 luni nu a mai fost plătit.

Când intră în cadru, Mike zice ‘akoro, akoro’. Am crezut că este un fel de salut. Ne uităm la Ayub ca să ne traducă. Înseamnă ‘foame, foame’.

Am să fac o pauză aici ca să îmi trag sufletul.

În mintea mea de om care nu a suferit niciodată de foame, doar de pofte (și vai ce dramă a fost!), mă gândesc că poate a venit timpul prânzului și ăsta este modul lui Mike de a-l face pe Ayub să încheie discuția și să mănânce. Dar văd că discuția se continuă la fel de relaxat. Nu e asta. Este pur și simplu un om care spune că îi e foame.

Ayub ne dă detalii despre dieta precară a oamenilor de acolo care trăiesc bazându-se pe o supă de oase, cam nimic altceva. Creșterea de animale este cea mai importantă sursă de mâncare, dacă nu singura.

Îmi este imposibil să transmit în acest scurt articol căldura lui Ayub. Și modul deloc tragic în care prezintă niște situații inimaginabile pentru mine.

Am închis telefonul și am rămas amândoi, eu și Alin, muți.

Și am decis acolo că noi NU avem probleme. Că PNL, ordonanțele de urgență, feminismul de formă, trumpismul, marketingul, uite masca nu e masca, influencerii, țevile înfundate, mașinile, prietenii care uită să răspundă la mesaje, oamenii care nu se vaccinează, creditele pentru case sau nevoie personale, nimic din astea NU CONTEAZĂ. Sunt doar fițe. Suntem niște fițoși, bășinoși, lăudăroși și, mai ales plângăcioși. Când lucrurile nu ies cum vrem noi ne plângem. Pe social media, la prieteni, la rude. NE PLÂNGEM.

Habar nu avem ce înseamnă să nu avem cu adevărat.

Da, sunt sigură că sunt și în România oameni cărora le e greu. Dar știți ce? Oamenii ăștia vor avea mereu luxul Vestului, dacă pot să-l numesc așa. Ai probleme acasă și nu îți găsești loc de muncă? Te duci la zidit, la instalatorit, la cules de mere în Vest. Se poate. Milioane din noi o facem deja. Nu fără să ne plângem, desigur. Tot sarmalele de acasă sunt mai bune, nu? De ce să ne mândrim cu munca de-o facem dacă nu suntem șefi? E rușine. E rușine să nu fii șef.

Știți cum e la Ayub? N-ai ce să mănânci acasă, nu ai curent electric sau apă, mai vin ăia cu genocidul peste tine (mă refer la Uganda), te refugiezi în Kenya. Wow! Kenya! Unde-s câinii cu covrigi în coadă, plouă o dată pe an, mai greu cu mâncarea. Dar măcar nu te omoară ăia în casă, nu?

Repetați după mine: NOI NU AVEM PROBLEME.

Da, azi este ziua în care am primit niște palme peste fața mea fină și îngrijită cu cosmetice care ar putea asigura curentul pe o lună la o familie kenyană. Nu m-a deranjat. M-am trezit din somnul meu. Și am decis să nu mă mai plâng. Am decis să fac ceva.

Ăsta este începutul. Am vrut să vă povestesc de Ayub pentru că veți mai auzi de el.

Eu și Alin am decis să-i colectăm poveștile și să ajutăm cu ele acolo unde e nevoie. Deci să nu vă mirați când am să încep să promovez un website și să cer câțiva bănuți pentru poveștile lui. Atât cât ați lua o cafea de la hipsterul vostru preferat. Pentru că de atât e nevoie să faci o diferență, mă. E nevoie puțin. Și nu e nevoie de politicieni. E nevoie de noi toți. Să nu uităm să fim oameni. Și să nu uităm cât de norocoși suntem că avem de pe ce să tastăm sau după ce să bem apă.